Page 6 - 1906-02

30 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1906.

I N V I E R E.

0 lume ’ntreagă mi-a rămas în urmă Imi răsărifi, din tremurări de umbre,
Cu goana ei pripită după uia|â, uoi firi cuminfi cu zimbete ’mpăcate,
Tu iar mă chemi impără)ie-a firii Voi preoţii nădejdii fără moarte,
Tu ’nlăcrimată.sfînlă dimineaţă! Voi cei zidiţi din uechea sănătate.
Cînd demonul celor pribegi în lume Văd luminat obrazul uostru rumen
Mi-a ’ngenunchiat şi dragostea şi ura, Pe înţelesul altor lumi senine —
Vin din potirul bunurilor tale — Eu, rob supus al patimilor mele,
inlîrziat să-mi cer fărămitura. Atît de mult m’am îngropat în mine !
Supt adumbrirî de sălcii despletite Adormitor m'alină busuiocul
Mă ’ndrumă azi cea mai din urmă urere, îngălbenit supt candela de pază.
Sfiala lor îmi freamătă un cîntec Prin liniştea ferestrelor boltite
Ş’aieue-aud ţărîna cum mă cere. înfiorată a trecut o rază.
Eu, ostenitul călător al nopţii. Lumină blînd un chip de muceniţă
Neputincios, azi, poposesc în cale. încremenită ’n uisu-î de fecioară,
— Lăcaş străbun, cu turnul sub)iratec, Şi 'n suflet îmi pătrunde-o picătură
Mă mai primeşti supt zidurile tale?.. Pin flacăra ce-ardea odinioară,
Atitea legi ş’au picurai otraua Stau biruit la colţul uechî de strană
în inima rătăcitoare ’n lume Şi mintea mea cutremurată-mi spune
Ş’atîtea duhuri priuegheau în umbră Că ’n drumul ei a răsărit un mugur
To{î mugurii nădejdii să-mi sugrume. Pin mult ascunsa uielii’nfelepciune.
Pentru atîtea poticniri in cale Aici în umbra potolită doarme
Şi ispitiri de ’nvăjături deşerte Măreaţa tain’ a morţii şi-a uietii.
Ş’atîta suflet risipii pe drumuri Tu sutlete întunecat de gîndurî,
Putea-va oare ceriul să mă ierte?... Tu simţi prelung fiorul dimineţii...

Cînd urc acum cărarea de pe culme Un nou botez, de premenire nouă,
în dulcea pace-a toate iertătoare, Pă min(ii mele altă ’nfiripare,
Eu luptă simt cum sufletu-mi încinge. Cînd din înaltul zidurilor negre
Cum pieptul mîeu se zbate şi mă doare. Coboară glas de binecuvîntare.
La ori ce pas se sfarmă o uerigă Clopotniţa se ’ndoaie şi se frînge
Ce-mi ferecase îngrădită minte, Pin bietele încheieturi uscate,
Şi uşurat, — biserică bătrină, — Un suflet e ce-i înfioară lemnul
Mă 'nchin la pragul porţii tale sfinte! Şi din adîncul altor uremi străbate.

E clopotul... Copilăria-şi plînge
Comoara ei pierdută ’n pribegie,
Cu limba lui de rugă şi chemare
Strămoşii toţi îşi spun mustrarea mie.
Azi îmi trimit nădejdile de ueacuri
Strigarea lor ce uine de departe.
Eu le ascult şi ’n suflet îmi înuie
Săminţa bun’a vremurilor moarte.
Octavian Goga.