Page 3 - 1906-05
P. 3

102                        LUCEAFĂRUL                   Nrul 5, 1906.
           tăm  unul  pe  altul  a  cunoaşte  şi-a  preţui  un  dar   Cînd  se  ridică  şi  privi  uimit  spre  uşa  care
           cu mult mai scump — poezia bătrîneţiî!...“  se  deschisese  încet,  o  văzu  aevea,  ca  şi  cum
                                              tăria  gîndurilor  lui  i-ar  fi  adus-o.  Cu  zimbetul
               îşi  răzirnă  capul  pe  mină,  şi  închizînd  ochii   aiurit  al  omului  care  visează,  păşi  spre  ea,  o
           se  gîndi  mult  la  înţelesul  adînc  al  acestor  două   cuprinse  în  braţe,  şi  plînser’  amîndoi,  fără  să-şi
           vorbe  din  urmă.  Inconştient,  le  repeta  în  minte.
                                              poată spune un cuvînt.
           Treptat,  sufletul  lui  se  umplea  de  lumină  şi  de
           evlavie.  Marea  putere  a  credinţi!  i  se  lămuri,  ca   Alexandru Vlahuţă.
           în faţa unei minuni neaşteptate.

                                          =|i=®=i|=

                                         SUFLETUL.
                                        — După ADA NEGRI —

                 Era puternic. — Dumnezeu din ceriuri   Cînd pacea dulce ’mbrăţişează bolta
                 A revărsat pe fruntea lui lumină.  Şi florile cu rouă se sărută,
                 Un cîntăreţ al dorurilor multe,   Şi cînd oftatul dragostii curate
                 Poet supus visării fără nume,      Va tremura în adîncimi de zare,
                 Era frumos în pacea Iui senină     Se va ’mpleti în el nepricepută
                 Şi viefuia neînţeles de lume.      Viaţa ta şi sfînta ta visare.
                 Lui îi grăiau cuvinte înţelese    Şi cînd furtuni văzduhul înfioară,
                 Şi stelele şi lucrurile ţoale,    Şi vifore ’n păgînă răsvrătire
                 Cu glas vrăjit de tainic' armonie.   Aprind temutul fulgerelor caier,
                 Cu-atîta slavă ceriul i-a fost darnic,   Cînd îngenunche pocăita minte,
                 Dar unei inimi vecinie depărtate   Tu gemi atunci cu îngrozita fire,
                 O dragoste el îi cerşia zadarnic.  Cutremurat de-aducerile-aminte.
                 Aşa s’a stins cel mare’n întuneric...   Cînd limpede va legăna amurgul,
                 Singurătatea-î străjue mormîntul   In lumi de stele-un cîntec de fecioare
                 Şi pe movilă soarele-i coboară.    Ce-şi tremură sfielnic duioşia,
                 Peste podoaba teilor în floare    Şi-aprins văpaia patimii răsfrînge, —
                 Tremurător un cîntec poartă vintul,   Atunci, topit în ruga-i arzătoare,
                 Asemeni unei paseri călătoare...   Tu, suflete, cu jalea lui vei plînge.
                 Azi, lutul mort în groapă se desface,  Doar" cită vreme lunci vor fi în floare
                 La sînu-i rodnic îl primeşte glia   Şi-un trandafir va mai trăi în fire,
                 Şi se ’nfrăfeşte cu pămîntul tată.  Cît buzele vor cere sărutare,
                 — Răspunde-mi tu, drumef oprit în cale,   Iar florile seninii stropi de rouă,
                 Ce-ai ocrotit pe strune poezia,   Şi cită vreme, tainică iubire,
                 Ce-a mai rămas din cîntecele tale ?  Scînteia ta vei mai aprinde nouă;
                            * * *
                                                    Cînd crini nuntesc în razele de soare,
                 Tu, numai tu, cel îmbătat de soare   Şi minării ţin alaiul strălucirii,
                 Şi de lumina sfînt’ a dimineţii,  în vifore şi în adînc de mare,
                 Tu, chinuit de ne’mplinite doruri   în stelele ce rîd în împrejurimi,
                 Ce ţi-au zdrobit şi inima şi struna,  fncopciat în taina sfînt’ a firii
                 Tu ’nsîngerat, dar neînvins al vieţii,   Vei dăinui tu, suflete, de-apururi!
                 Tu, suflete, trăi-vei totdeauna !
                                                                 Octavian Goga.
   1   2   3   4   5   6   7   8