Page 10 - 1906-08
P. 10

174                        LUCEAFĂRUL                    Nrul 8, 1906.

         o  veselie  de-ţi  venia  să  rîzi  fără  să  înţelegi   Nicu  începu  cu  o  elocvenţă,  pe  care  n’o  mai
         ceva,  numai  aşa  fiindcă  rîdeau  toţi.  An  tot  aşa  avusese  niciodată:  că  dacă  prin  purtarea  lui
         a  fost,  dar  lui  Nicu  i  se  părea  că  aşa  clacă  cu   s’a  călcat  ceva,  apoi  acel  ceva  nu  e  decît  o
         haz  nu  mai  avusese  el  niciodată.  S’amesteca   prejudecată,  că  noi  sîntein  ţărani  şi  că  dacă
         şi  el  în  vorba  lor,  povestia  cîte  ’n  lună  şi  ’n   sîntem,  trebue  să  fim  în  toate  manifestările
         soare,  stîrnia  rîsul  şi  rîdea  şi  el.  Se  mira  în­  vieţii  noastre,  că  numai  aşa  ne  putem  cîştiga
         văţătorul  de  unde  atîta  veselie  pe  băiatul  lui  întreaga  lor  dragoste  şi  încredere,  că  frîu  le­
         cel  tăcut  şi  aşezat.  Numai  o  părere  de  rău  îi  gilor  naturii  nu  putem  pune  decît  în  paguba
         umbria  veselia:  de  ce  n’a  avut  el  loc  să  se   noastră,  că  el  va  fi  om  destul  de  chibzuit  ca
         aşeze,  mă  rog,  ca  din  întîmplare  lingă  Ana.  Ii   să  păstreze  calea  de  mijloc  şi  să  nu-şî  lase
         trimitea  însă  priviri  înţelegătoare  şi  cînd  îi  venia   la  o  parte,  pentru  o  pornire  copilărească  şi  tre­
         bine,  făcea  şi  el  ce  făceau  şi  ceilalţi  flăcăi:  îi   cătoare,  datoriile  lui,  că  viaţa  trebueşte  luată
         trimitea  în  poală  cîte-un  mănunchiu  de  foi,  ori  aşa  cum  e,  şi  trăită  în  întregimea  ei,  că  şi  asta
         cîte doi porumbi înodaţî. Şi-î creştea inima, cînd   e  un  fel  de  şcoală,  —  şi  termină  spunîndu-î  de
         o  vedea  rîzînd  şi  căznindu-şi  mânuşiţele  să   Coşbuc:
         desfacă  legătura.  Vecinii  începură  a  băga  de   —  Tata  Coşbuc,  feciorul  popeî  din  Hordou,
         seamă, dar ce-î păsa?             învăţa  în  liceu  la  Năsăud  şi  Dumineca  pleca  cu
          Veni  şi  vadra  de  vin,  mînile  începură  a  um­  tovarăşii  lui  de  şcoală,  mergea  în  sat,  îmbrăcat
         bla  mai  iute,  grămada  se  micşoră  văzînd  cu   ţărăneşte  şi  juca  la  hori  şi  aţinea  calea  la  fete,
         ochii.  Cînd  era  pe  isprăvite,  începură  să  strige:   ca  orice  flăcăfl  de  seama  lui.  Şi  dacă  n’ar  fi
         Fuga,  copii,  şi  voi  fetelor,  că  n’avem  cînd   făcut aşa, poate că n’am avea dela Coşbuc poezia
         juca;  se  ridicară  în  picioare,  luară  prin  mînî  aceea erotică fără pereche în literatura noastră şi
         ce  mai  rămăsese  şi  porniră  cu  lăutarul  în  frunte   poetul nu şi-ar fi cucerit locul pe care îl are.
         chiotind,  spre  poartă,  în  drum  la  loc  larg.  Nicu   L-or  fi  înduplecat  vorbele  acestea,  ori  l-o  fi
         rămase  în  urmă:  era  doar’  gazdă.  Cîteva  fete  înduplecat dragostea ce avea pentru fiu-său, destul
         rămaseră  să  astrîngă  foile,  se  zoriră  şi  porniră   că  a  doua  zi,  cînd  Ion  Şerban  la  luat  deoparte
         şi  ele  în  fugă,  Ana  rămase  şi  în  urma  acestora,   pe  învăţător  şi  i-a  şoptit  muit  în  ureche,  cu  faţa
         chip să-şi lege o nojiţă la un picior.  de tot posomorită, învăţătorul Voinea i-a zis tare:
          Veni  cea  din  urmă  la  joc,  Nicu  curînd  în   —  Lasă-i  în  pace,  nene  Şerbane,  copilăresc
         urma ei.                          şi  ei  ca  nişte  copii  ce  sînt,  de  ce  să  le  facem
                        VII.               inimă  rea,  mai  pe  urmă  deschid  ei  ochii  singuri
          A  doua  zi  învăţătorul  era  posomorit.  Toată   şi — de, dumniata eşti mai cu cap.
         ziua  a  vrut  să-i  spue  lui  fiu-său,  spre  seară  însă
         n’a mai putut răbda.                             VIII.
          —  Mă,  Nicule,  băete,  se  vede  că  voi,  ăştia   E în ziua de Crăciun. Dealurile sînt înveşmin-
         care învăţaţi atîtea, vă perdeţî cîteodată cumpăna   tate  în  alb.  E  un  alb  aşa  de  dulce,  de  nepri­
         şi dreapta judecată.              hănit,  de  curat,  albul  acesta  al  celei  dîntîi  ză­
          Lui  Nicu  îi  trecu  un  fior  rece  prin  inimă.   pezi.  Văzduhul  e  răcorit  de  un  frig  aşa  de  în­
         De abia putu să zică:             viorător,  încît  ţi  se  pare  că  natura  nu  şi-a  în­
          —  De ce, tată?                  ceput amorţirea de jale, ci renaşte. Te simţi bine,
          —  De  ce?  Ştii  de  ce?  De  ce  nu  mi-aî  spus  te  simţi  vesel,  guşti  bucuria  noutăţii,  în  suflet
         dacă  ai  vrut  să  fii  în  rînd  cu  flăcăii  satului,   se  răscolesc  simţăminte  care  nu  vin  numai  dela
         uite  acuma  aşi  avea  lipsă  de  ajutor,  n’aşî  fi   reminiscenţa  vagă  a  zurgălăilor  dela  sănii,  a
         cheltuit  atît  cu  tine  şi  ţi-ai  putea  face  toate   petrecerilor  de  iarnă,  ci  dela  schimbarea  însăşi
         voile în sat, fără să ajungi de ponosul lumii.  a  priveliştii.  Cîte  un  fulg  rătăceşte  ici  colo,  uşor
          Lui Nicu îi veni inima la loc.   purtat  de  o  adiere,  sfios  te  gîdilă  pe  faţă  şi
          —  Ascultă,  tată,  vrei  să  discutăm  chestiunea   pe  mînî.  Pădurile  de  cer  de  pe  dealuri,  pînă
         asta serios, ori vrei să mă dojeneşti numai?  mai  ieri  îmbrăcate  în  roşul  şters  al  frunze­
          —  S’o discutăm, mă rog, cum vrei tu.  lor ce mor, stropite cu noua podoabă albă,
   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14   15