Page 4 - 1906-08
P. 4

168                          LUCEAFĂRUL                 Nrul 8, 1906.
                                          pflzmcn.

             Tot  mat  tare  se  cernea  pămîntul  cătră  seară   cea  într’o  negură  deasă,  din  care  căuta  să  îm-
           şi  amurgul  îşi  trăgea  mereu  roşaţa  după  sine   pietriască  chipul  flăcăului  iubit,  ce  i-a  fost
           în  alte  părţi  de  lume,  iar  în  văzduhul  plin  încă  smuls dela sînu-i abia o lună după cununie.
           de  o  lumină  albăstrie  se  căznia  colo  şi  colo   Cine  trebuia  să  vegheze  asupra  sufletului  ei
           cîte  o  biată  stelişoară  să-şi  verse  încoace  plă-   părăsit,  dacă  nu  aceia  cari  au  ales-o  ca  un
           pînda-i  rază,  cum  s’ar  căzni  licuriciul  să-şî   sprijin al zilelor lor de bătrîneţe !
           prindă zborul.                      Şi  cu  multă  dreptate  grăeşte  o  vorbă,  că  un
             Susănica  nu  mai  vedea  să  coasă,  ci  umbra   suflet  bun  îşi  găseşte  totdeauna  adăpost  moale,
           ce  se  lăsa  tot  mai  deasă  i-a  oprit  deodată  îm­  căci  Susanica  nu  intră  în  casă  streină,  cum  se
           punsăturile  eî  măiestre  pe  pînza  mătăsoasă  de   obicinuieşte  a  se  zice  cînd  o  fată  se  mărită,
           borangic  şi  aruncînd  cusătura  ia  o  parte  pe   dar  era  mai  bine  ca  la  sînul  mamei.  Nu-i  zicea
           prispă  şi-a  proptit  capul  eî  drăgălaş  în  podul   nimenea  fă-te  încolo,  ci  totdeauna  era  privită
           palmelor  şi  şi-a  alungat  privirea  pe  drumul  ce   ca  o  copilă  nevîrstnică  pentru  lucrurile  grele
           şerpuia  înaintea  eî,  departe,  departe,  pînă  unde   ale  casei  şi  la  orice  bătrîna  căuta  să  o  înlocu­
           albul lui se ascundea după dealuri.  iască,  căci  mînile  eî  erau  mai  aspre,  mai  învă­
             Pe  drumul  ăsta  pornise  Sinică,  sînt  doî  ani   ţate cu lucru, mai destoinice.
           de-atuncia.  îl  duceau  la  oaste  şi  ea  l-a  petre­  Iar  cînd  a  dat  cu  ochii  de  fata  uitată  pe
           cut  cu  socri  pînă  în  preajma  Strehaieî  şi  aici   prispa  casei,  cu  faţa  ascunsă  în  palme,  plingînd
           a  trebuit  să-şî  ia  rămas  bun,  un  rămas  bun   poate,  i-a  ghicit  îndată  păsul  şi  după  duioşia
           înduioşător  şi  dureros,  rnaî  mult  o  tînguire,  de-   vorbelor  putea  să  se  înţeleagă,  că  nu  era  numai
           cît  un  adio,  căci  rămînea  stingheră  pe  trei  anî  o  îmbărbătare  a  copilei  desnădăjduite,  dar  în­
           de  zile,  fără  o  vorbă  dulce,  fără  un  sărutat,   suşi  sufletul  ei  de  mamă  părea  înmuiat  de  dor
           fără  un  strîns  în  braţe,  fără  de  care  tinereţa  eî   după  cel  dus  departe  şi  însuşi  el  aştepta  o
           fragedă  nu  mai  avea  nici  o  căldură,  nici  un   vorbă de mîngăiere.
           farmec.  Astea  erau  florile  preserate  ici  şi  colo   „Nu  te  mai  boci,  copila  mamei,  că  bun  e
           pe  lunca  cea  întinsă  a  vieţii  eî.  Şi’n  preajma   Dzeu, mai e un an şi vine acasă!“
           Strehaieî  se  opria  o  leacă  cu  gîndul  sub  umbra   Susănica  s’a deşteptat,  ca dintr’un somn greii,
           unui  plop  înalt,  de  unde  a  pornit  Sinică  singur,   tresărind,  ca  trezită  de-o  vedenie  urîtă  şi  în
           cu  dorul  eî  numai  pe  suflet,  şi  o  podidiau   iuţiala  cu  care-şi  aduna  lucrurile  aruncate  pe
           deodată  lacrămile  curate  ale  durerii,  căci  ochii  prispă  căuta  să-şî  mustre  slăbiciunea  fireî  ei
           eî  aprinşi  de  vîrstă  şi  întărîtaţî  de  singurătate   de  atîteaorî  dojenită  de  vorbele  bătrînei  ori  de
           şi  de  duioşie  erau  un  nesecat  isvor  de  lacrămî   sfaturile moşneagului.
           limpezi ca picăturile de rouă.      „Dă  înainte  !  —  continuă  bătrîna  cu  glas  mai
             Şi  dupăce  se  opria  o  leacă  sub  plopul  cel   bărbătesc.  —  Nu  te  lăsa  să  te  răpuie  dorul,
           înalt,  căuta  să  străbată  mai  departe  prin  locuri   scutură-te  de  el  ca  de  pleavă  şi  ţine-te  voini­
           necunoscute,  cătră afurisitul de Bucureşti, care a   ceşte,  căci  dacă  te-i  pune  pe  supărări,  îmbătrî-
           trebuit să-i îngroape fericirea ei pe atîta vreme.  neştî într’un an ca’n zece 1“
             Un  vis  era  numai  toată  sforţarea  ei  de  a   Nu  e  dat  însă  fiecăruia  să  înfrunte  dragos­
           răzbi  cu  gîndul  prin  negurile  depărtării,  un   tea.  Pentru  mulţi,  ea  nu  e  o  nădejde  de  scă­
           chin  numai,  căci  ceeace  căuta  nu  putea  găsi,   pare,  ci  e  un  chin  prelung,  o  trudă  vecînică
           ceeace  doria  să  vază  nu-î  apărea  înaintea  în­  de  a  căuta  să  simţă  aproape  un  suflet  iubit,
           chipuirii.  La  ce-î  folosiau  îmbunările  soacrei,   ce pare că tot mai mult se depărtează.
           la  ce  răsfăţările  şăgalnice  ale  bătrînuiuî,  o  ali­  Ea  n’a  putut  zice  o  vorbă,  era  prea  perdută
           nare  de-o  clipă  pentru  durerea  eî,  ce  nu  se   pentru  a  putea  rosti  un  răspuns;  ori  care,  ar
           îmblînzia  nici  în  liniştea  somnului.  Şi  cum  se   fi  o  scuză,  ori  o  compătimire  a  atîtor  griji,  cu
           uita  aşa  în  nesimţire,  cu  gîndul  dus  departe,   care  o  învăluie  bătrîna  asta  înălbită  de  vremuri
           njmica  nu  mai  trăia  în  jurul  eî,  totul  se  prefă­  şi bune şi rele, a atîtor îngrijorări, ce-î poartă
   1   2   3   4   5   6   7   8   9