Page 13 - 1908-06

Nrul C, 1908. LUCEAFĂRUL 125

cu câte o vorbă veselă. Şi se porniau discuţii Pisica se apropiă nesimţită şi începu să i se
şi veselie şi râs, parc’ar ti fost o ceată de copii frece de picior. El începu să-i vorbească:
zburdalnici. — Ce e? Eşti plictisită şi tu? Ţi s’o fi urît
Samovarul clocotiâ într’un colţ şi Maria, sprin­ şi ţie, aşa-i ? Infamă viaţă!
tenă ca un fluture, pregătea ceaiul, luând şi ea Pisica se uita la el parc’ar fi vrut să-i răspundă
parte la discuţii pe cât o ierta gospodăria. şi i-ar fi răspuns desigur, dacă ar ti avut grai.
Le era dragă la toţi fetiţa asta orfană, pe Căzu apoi iar pe gânduri privind în jos. Cânii
care dorul de artă o adusese sub ceriul curat îşi ridică ochii, i so opriră pe bustul Măriei.
al Italiei. Toţi îi ziceau: »la bella rumena*. Rămase uitat, privind-o şi o umbră do durere
Avea ochii ca două viorele şi când te priviri i se risipi pe toată faţa. O priviâ drept în ochi
simţiai că ţi se coboară în suflet un parfum şi se gândiâ:
fraged de primăvară; la ce aşi mai spune ce Două luni... aproape două luni... şi ii veni
suflet avea! ? în minte toată nenorocirea: cum plecase veselă
Guido, şchiop cum era şi puţin cam surd, era într’o dimineaţă la peisagiu, cum a apucat-o
totdeauna gata de cântec şi de comedii. Ascultă furtuna şi ploaia, cum s’a întors acasă şi a căzut
pe la uşe, se învârtiâ do câteva ori pe coridor la pat. în trei zile s’a isprăvit... în trei zile...
şi ntt-1 răbda inima până nu intră; s’ar fi putut trei zile de o speranţă chinuitoare. Da, el spera...
veselie fără el?! spera aşâ de mult c’are să trăiască încât chiar
Artiştii il primiau cu urale. El le mulţumea dacă n’ar fi existat speranţa pe lume, ar fi creat-o
graţios şi s’aşezâ, picior pesto picior, pe un scăunel, cu dorul sufletului lui. Dar... a murit. A murit
mai lângă uşă. Apoi încet, încet se apropia de zimbind... ca o floare; vezi că se vestejeşte
ceata celor veseli. 1 se oferiau ţigări şi ceai şi, floarea, dar poezia nu şi-o pierde..., şi-o schimbă,
pe nesimţite, se trezea cântând şi el şi râzând dar tot poezie rămâne. Aşâ a murit Maria...
cu ceilalţi. Au îngropat-o ... şi pe cosciug i-au pus prie­
Aşâ eră... tenii flori... flori multe. Şi toţi au plâns ..
Acum ? .. Par’că se lăsase un nor pe tot se­ toţi, numai el nu ... el şi cu Lucian ... ei n’au
ninul de altădată. Un nor negru. plâns...
în seara asta, luna plină băteâ în fereşti şi-şi Când îi veni în minte Lucian faţa i so în­
risipiâ razele printre mobilele resfirate. Şi eră tunecă şi mai mult.
o linişte, o melancolie în atelier, care stăpâniă Ei n’au plâns ... El ştia bine de ce n’a
totul. plâns, dar Lucian? De ce n’a plâns şi el cu
Petru, cel mai mare dintre fraţi, pictor apre­ ceilalţi? De ce?
ciat, intră în atelier încet, dus pe gânduri. Eră Se tot întreba şi întrebându-so se tulbura.
înalt, brun, cu un cap care aducea mult cu Nu mai vedeâ bustul Măriei, nu mai vedea nimic,
capul lui David de Michel Angelo. întrebarea asta il întunecă şi nu putu merge
Un mănuncbiu de flori de câmp, pe care-1 cu gândul mai departe. Avu câteva clipe în cari
adusese cu sine, îl puse pe o mescioară. Ocoli îl văzu pe frate-său ca pe un duşman.
odată cu privirea cuprinsul camerii şi oftă fără — De ce n’a plâns şi el ?.. De ce ?
voie. Se uită la ceasornic şi ridică din sprân­ Şi nu putea să-l ierte pentru asta.
cene în semn de mirare; zece şi jumătate! Şi... n’a plâns nici a doua zi, nici a treia
îşi fixă apoi ochii pe draperia ce ascundiâ zi... n’a plâns de loc. El cel puţin nu l-a
paturile şi strigă: văzut... Şi i-ar fi plăcut să-l vază... să-l vază
— Lucian! plângând pe frate-său... i-ar fi plăcut!..
Neprimind nici un răspuns mai strigă odată: Cu mânile adunate între genunchi steteâ ne­
— Lucian! Ai venit? mişcat... întunecat, privind drept înainte cu
Se duse şi se uită, nu venise. îi păru bine. ochii osteniţi. încet, încet faţa i se lumină şi
li păru şi rău. zării iarăş bustul ca şi când s’ar desface din ceaţă.
— N’a venit! îngână singur, — n’a venit! Un gând îi trecu prin minte şi-l făcu să se
Se mai uită odată la ceas şi se lăsă pe un mândrească şi să se bucure:
fotei privind în jos; părea obosit. — Eră ziua ei astăzi şi el nu ştia... Lucian