Page 7 - 1908-08
P. 7

Nrul 8, 1908.              LUCEAFĂRUL                        175

                             Sângele Solovenilor.*)
                                     — Fragment. —
          După  vre-o  câteva  zile  senine  şi  călduroase,   cine  ştie  ce  slujbe  şi  măriri;  să  fie  om  cu  cre­
        începură  iar  ploile  şi  Andrei  stătea  în  casă,   ştere  bună,  învăţătura  să-i  ajungă  ca  să  nu  i  se
        ducând viaţa închisă şi liniştită care-i priâ. Prindea   închege  limba  ’n  gură  şi  să  poată  ţinea  piept
        faţă  şi  putere,  dormea  mult,  mancă  mai  bine,   la  vorba  oamenilor  cu  ştiinţă,  să  se  ştie  descurca
        se  sculă  la  vremea  prânzului  şi  după  prânz   cu  cinste  lăsând  o  bună  părere  pe  unde  o  trece
        eetiâ.  Descoperise  în  biblioteca  pregătită  de  Isaie,   prin  viaţă.  Atât  şi  prea  destul.  Şi  de  atât  credea
        cărţi  bune  şi  frumoase.  Pe  bătrân  nu-l  întâlniâ   că  se  încredinţează  el  pe  fiecare  zi.  îndeletnicirea
        decât  la  prânz  şi  la  cină;  serile  le  petreceau   lui  Andrei,  cariera  lui,  viitorul,  îi  eră  plugăria
        uneori  împreună,  in  salonaş,  cu  ferestrele  des­  sănătoasă, şi avea s’o înveţe, să-i cunoască tainele,
        chise,  duşi  pe  gânduri  şi  schimbând  vorbe  pu­  s’o  îndrăgească,  ca  să  se  bizue  bătrânul  că  po­
        ţine.  Băiatul  părea  melancolic  adesea;  aceasta   goanele  au  să  treacă  nepoţilor  şi  strănepoţilor
        o  atribuia  tată-său  schimbării  traiului  şi  dorului   lui,  întregi,  neciuntite,  ba  şi  mărite  şi  îmbună­
        după  plăcerile  Parisului,  de  aceea  ii  şi  respectă   tăţite  poate.  Credea,  dar,  Isaie  Murat,  că  poate
        muţenia,  nu-i  tulbură  visările  şi-l  lăsă  purtat  de   privi  cu  toată  încrederea  ziua  de  mâne  şi  asta-i
        gândurile  ce  vedea  că-1  răsfaţă  şi-l  fac  să  plu­  eră de ajuns ca să fie mulţumit.
        tească  cu  tot  sufletul.  »Lasă«  —  se  gândiâ  Isaie   Câteodată,  e  drept,  îi  da  de  gândit  bătrânului
        Murat  —  seu  încetul,  nu  deodată,  —  are  să   puţina  inimoşie  a  fiu-său,  îşi  amintea  —  nu  putea
        se  ’nveţe  el,  are  să  se  deprindă,  şi  când  o  prinde   uita  do  fel  —  ziua  întoarcerii  lui  în  ţară,  la
        dragul moşiei nu-l mai deslipeşte nimeni*.  gară,  când  el  îl  adăsta  setos  de  o  alintare  dragă,
          Alteori  îl  atrăgea  la  câte  o  partidă  de  pichet   cum  întinsese  braţele  deschise  şi  cum  Andrei
        şi  dovedeâ  cu  mulţumire,  crescându-i  inima,  că   plecase  fruntea,  rece,  spre  buzele  lui;  răceala
        Andrei  joacă  cu  eleganţă,  dar  fără  patimă.  Ca   şi  nepăsarea  cu  care  privea  toate.  îl  mai  neli­
        să  se  ’ncredinţeze  şi  mai  bine  propuse  jocul   nişteau,  încă,  unele  porniri  aspre  ale  lui  Andrei,
        pe bani:                          eşiri  furioase,  palmele  ce  primiau  slugile  şi  ar­
         —  Ştii  ce,  Andreiaş,  hai  să  facem  jocul  mai   gaţii  pentru  cea  mai  mică  vină  şi  mai  vârtos
        viu, ca să fie mai atrăgător: pe un galben; vrei?  îl  ustura  răutatea  cu  care  se  purta  faţă  de  Mitruţ,
         —  O ! nu, nu.                   pe  care,  mai  mult  ca  pe  toţi  şi  mai  fără  cuvânt
         —  Ai  dreptate...  un  galben...  prea  puţin!   ca  pe  oricare,  îl  prigoniâ,  îi  era  şi  acum  în
        pe  doi,  pe  cinci,  şi  sunt  sigur  c’ai  să  mă  rămâi:   urechi  plesnitura  de  biciuşcă  cu  care-1  croise
        tu  joci  ca  un  prinţ  şi  eu  ca  un  babalâc  prost,   peste  ureche  pe  îngrijitor,  fiindcă  aflase  un  cal
        de  vremea  veche...  Dar  Andrei  se  ’mpotriviâ   neţăsălat,  pe  care  zicea  c’aveâ  de  gând  să-l  în­
        hotărît:                          calece  în  ziua  aceea,  deşi  pân’  atunci  nu  eşise
         — Nu, lasă şi aşâ; e foarte plăcut şi pe nimic...  niciodată  călare...  Dar  îşi  aducea  aminte  că
         Aşadar gândul câştigului nu-l ispitiâ! Eră o  aşâ  fusese  maică-sa,  cucoana  Iriţa,  şi  atunci,
        mare  chezăşie  pentru  viitorul  copilului  şi  pentru   cutremurându-se,  i  se  perinda  viaţa  cu  răposata,
        pacea  sufletului  îmbătrânit  al  lui  Murat,  care   se  vedea  pe  el  îndurându-i  toanele,  tăcând  şi
        destule  văzuse,  prin  multe  trecuse  şi  ştia.  «Căr­  oftând,  o  vedea  pe  dânsa,  ţipând  toată  ziulica,
        ţile*,  îşi  vorbea  sieşi  »nu-i  plac,  viţiul  cel  mai   purtându-se  cu  slujile  ca  cu  nişte  roabe,  zăriâ
        otrăvitor  nu  l-a  atins,  învăţătura  i-a  fost  destul   pe  Vetuţa  chelăriţa,  cea  mai  harnică  dintre  fe­
        de  bună,  doctoratul  în  ştiinţele  politice  şi  admi­  meile  dela  curte,  ascultătoare  şi  bună,  supusă
        nistrative,  nu  era  o  patalama  grozavă,  care  să-i   la  munci  neomenoase,  prăjindu-se  la  bucătărie
        deschidă  căile  largi  ce  duc  la  onoruri  şi  dregă­  pentru  dulceţuri,  cusând  noaptea  în  loc  să doarmă,
        torii  grase,  dar  e  un  semn  vădit  că  n’a  pierdut   trimeasă  pe  picioare  la  Turnu  pentru  o  horbo-
        vremea  de-a  surda  prin  străinătăţi!*  Apoi  Murat   ţică,  pentru  o  pantlicuţă,  pentru  ce-i  trăsneâ  prin
        nici  nu  se  gândea  să-l  împingă  pe  Andrei  spre  minte  răposatei.  Săfieşit  copilul  tot  aşâ  de  aspru
                                         ca  mamă-sa,  la  care  totuş,  Murat  se  gândiâ
         *) Din volumul ce se va pune sub presă în curând,  şi cu milă, o plângeâ şi-i aprindea la mormânt,
   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12