Page 5 - 1908-13

Nral 13, 1908. LUCEAFĂRUL 309

Balcanii.
în majestoasa catedrala a înserării de Octombre,
Sub boljile întunecate, o rază tristă din apus
întinde pete de lumină pe vârful piscurilor sombre,
însutle(ind ciudata lume a vremurilor ce s’au dus.
De printre criptele de nouri, o candelă în agonie
înaljă flacăra-i de jertfă spre cerul toamnei înorat,
Iar, din prăpăstii depărtate, ecourile lungi străbat
Ca nişte glasuri năbuşite ale-unei lumi care învie...
Şi ’n liniştea de înserare aripa gândului se suie
Deasupra vârfurilor sterpe, deasupra clipelor de-acum,
în urma ei rămâne stânca învăluită ’n nori de fum
Şi-o tristă umbră omenească ce trece lin — şi par’că nu e...
Aici, o mână uriaşă a ’nchis a vremilor poveste,
Din fiecare zi a lumei împodobind un şir de stânci,
Dealungul veacurilor multe, a tras cu dalta brazde-adânci
Şi a zidit eternitatea pe negre văi, pe nalte creste...
Din ziduri ce aleargă drepte spre fundul văilor bizare,
A ’ntruchipat cetăti, oraşe, cu nalte turnuri de aramă,
Iar din movilele pleşuve, ce ’n pâlcuri rare se destramă,
Biserici scunde, fără cruce, uitate ’n negura din zare...
Sunt temple vechi şi părăsite, în care fumurile sfinte
încremeniră ’n tremuratul suprem al lungei agonii,
Altare vechi, întunecate şi bol(i ascunse şi chilii,
Mărturisind, ca o mustrare, credinţa vremii dinainte.
Sunt labirinfele eline mai largi, mai negre ca în basme,
Sunt închisori în care geme înăbuşitul plâns al plebei,
Oracole la poarta căror îngenunchiau stăpânii Thebei,
Şi din trecutele privelişti o lume ’ntreagă de fantasme:
Ruina circurilor vaste din vremea Romei strălucite,
E pragul vr’unei catedrale, al vr’unui templu bizantin,
în care mohoriti călugări în fiecare seară vin,
Să ’nalte rugi mântuitoare spre zeul legii urgisite ...
Colo, un şir de colonade ascunde-o poartă de moschee,
Pe care nici o mână, poate, nu s’a cercat s’o mai apese,
0 poartă ce închide glasuri şi lungi ecouri ne ’nfelese,
Şoptiri de robi, o tânguire, un râs, un plânset de femeie...
Şi când, de printre nori, un petec de cer în flăcări se deschide
Şi mantia împurpurată un şir de piscuri înfăşoară,
întregul munte se preschimbă — a cine ştie câta oară
în vaste domuri egiptene cu sfinxi enormi şi piramide.
Din văi adânci, din zări de umbră, din vârful piscurilor sombre,
Aripi de pasări nevăzute se ’nalfă, fâlfâie şi cresc,
întind linţolii uriaşe şi ’ntr’o aripă se topesc
Sub cerul sur şi fără margini al înoptării de Octombre...
Viclor Eflimiu.
1*