Page 6 - 1908-13
P. 6

310                        luceafărul                 Nrul 13. 1908.

                                  Cea dintâiu lacrimă.

            Părinţii  lui  Dumitru  Marian  n’au  fost  oameni   Cu  alţi  tineri  nu-şi  prea  făcea  de  lucru.  Dar  de
          săraci.  Aveau  casa  lor  destul  de  bună,  —  atâta   mic  copil  i-a  rămas  o  patimă  urâtă:  nu-şi  cum­
          numai  că  eră  pe  o  uliţă  mai  ferită  a  oraşului.   pără  în  veci  nici  creion,  nici  peana,  nici  ne­
           Măestria  le  mergea  bine.  Mai  erau  pe  atunci   greală,  ci  aşteptă  până  eşiau  colegii  pe-a  fără,
           destui  români  în  jur,  cari  cumpărau  pieptare   şi-atunci  de-odată  se  repeziâ  şi  punea  mâna  pe
          albe, înflorite, cojoace lungi cu ciucuri de mă-  vr’un creion ori peană, ochite mai din ’nainte. sau






























                                  C. Pop de Satmary, La potcovar.
           tase,  făcute  de  baciul  Marian.  Şi  erau  —  şi  dum­  turnă  de  unde  apucă,  negreală  în  călimării!  său.
           nealui  şi  dumneaei—oameni  sănătoşi,  zdraveni,   L-au  pârît  în  vre-o  câteva  rânduri  la  profesori,
           roşcovani la faţă, vecinie cu zâmbetul pe buze.  dar  Dumitru  Marian  se  sculă  cu  faţa  lui  pă­
            Nu  puteam  înţelege,  dar  nici  ei,  nici  rude­  mântie  şi  liniştită  şi,  jnrându-se  în  fel  şi  chip
           niile,  cu  cine  să  samene  copilul  Dumitru,  subţire,   că  n’a  luat  nimic,  scoteâ  vr’un  căpeţel  de  creion
           slab,  pământiu  la  faţă  ca  o  şindilă  bătută  de   şi-l  arătă  »lacă,  dle  profesor,  acesta  îl  am.  Dar
           ploi.  Poate  c’un  strămoş  de-a  dumneaei,  grec  de   e al meu şi-l ţin tare de mult*.
           neam, »Grecu« cum îl pomeniau oamenii.  Ajuns  în  clasele  superioare,  colegii  nu-1  mai
            L’au  dat târziu  la  şcoală, căci  fusese tot  bolnav;   pârâu,  ci-1  priveau  dispreţuitor,  şi  făceau  vr’o
           dar  învăţa  bine.  Când  răspundea  vorbiâ  subţire,   aluzie  la  patima  lui  urâtă.  Marian  îi  ascultă
           răguşit,  ca  şi  când  i  s’ar  fi  frecat  in  gât  două   liniştit,  ca  şi  când  n’ar  înţelege  nimic,  numai
           tăbliţe  de  fier  ruginit.  După  ce  sfârşiâ,  s’aşezâ   câteodată  zimbiâ  răutăcios,  cu  amărăciune,  in-
           în scaun, zâmbind de bucurie, rânjind mai mult.  torcându-şi spre ei obrajii morţi.
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11