Page 9 - 1908-13

Nrul 13. 1908 LUCEAFĂRUL 313
Altceva nu zicea. Şi când se întremă mai de afară, din văzduhul întreg, şi mereu ii veniâ
bine, când părinţii in nădejdea căldă a unei în­ în minte »îs nebun eu, se vede, de cred că
dreptări, îi vorbiră într’o sară tainic, de-o fată fulgeră iarna«.
cu avere, de logodnă şi căsătorie, Dumitru se Şi gândul acesta de «nebun* îi sta mereu
sculă repede, îşi luă paltonul, şi ’n noapte a par’că drept în mijlocul capului, înfipt acolo ca
plecat grabnic, prin vântul iernii, spre casa vămii. un cuţit de argint strălucitor. Privea la foc, la
Jidănaşul se aduna în jurul focului cu manile flăcările galbine, la jar, privea pe fereastră, prin
roşii, încârligate de ger. Când intră Marian, odaie. Zadarnic, el nu vedea, nu simţea decât
Marţi tresări, şi-şi întoarse ochii de bubă spre el. acelaş gând.
— N’ai închis rampa, Iudă! Hei, câte nopţi Atunci, înfăşurat în cojoc, se trânti în pat.
va fi rămas rampa deschisă. Să mi te cari, ia Şi cum s’a izbit, i s’a făcut par’că deodată şi
acum, că de nu te prind de gât şi te arunc mai luminos gândul acela. Spaima îl cuprinse cu
subt pod. totul. De spaimă, de frig, poate de boală, dinţi-i
— Fost frig, domnii Marian, fost frig şi nu dârdăiau amarnic în gura ce nu se mai închidea.
putut încuia lăcat. Venit să mă căldu, poi cui! Şi in neştire, ca mânat de-o putere mare, se
— Nu, să piei acum ludo, din ochii mei. Ii coborî mai întâi cu gândul şi cu simţirea în
numără câţiva gologani şi-l împinse de spate pe sufletul său plin de frig şi de întunerec, in viaţa
uşe afară, lui ce-a dus-o până acuma. Şi-i părea, în vis
în noaptea aceea i se părţi că nu se mai face par’că, îi părea că ’n fiecare parte a vieţii lui,
dimineaţă, Afară vântul prindea din toate părţile unde i se duce gândul acum, se înfige cuţitul
căsuţa dela marginea podului, şi da s’o zmulgă, de argint ce-1 simţea în mijlocul capului, — şi
şi cum nu putea, mestecând o mulţime de glasuri lasă pretutindenea, unde se împlântă, o pecetie,
ascuţite, şuerătoare, trecea huind spre oraş, in- din care se ceteâ acelaş cuvânt: «nebun«.
tr’o goană nebună. Copil mic, ce-şi vindea o parte din mâncare
Vameşul să ’nfăşură în cojoc şi se apropie de şi banii îi strângeâ într’un loc numai de el ştiut;
cuptor. Dar focul avea în noaptea aceea cântece student care fură creioane, pene şi negreală cu
neobişnuite. Flacăra scădea, creştea repede, apoi sufletul liniştit, fără ruşine: când crescuse mare,
deodată se aduna toată ’ntr’un caer, gata să plece poliţa cu iscălitura falşă a tatălui său cu care
pe horn afară. Jarul rămânea înviorat, rânjind a ridicat de două ori două mii de zloţi, zbu­
par’că. ciumul vecinie aci la pod şi prin târg, cele
în răstimpuri viforul se răziiuâ de-alungul în vr'o cinsprezece mii câştig curat ce adunase
podul de peste râu, apăsă greu, blanele pârăiau, până acuma, — pretutindenea, pe toate acestea
tot scheletul negru de peste apă trozneâ dintr’o- le înfieră cuţitaşul acela alb şi-i lăsă pecetea cu
dată, până când vântul, împrăştiat deodată în vorba »nebun«.
mii de fărâme, da năvală pe subt pod, văitân- Şi i se părea că şi ’n viforul deafară aleargă
du-se, gemând, ca glasuri de oameni răniţi de şi se zbate acelaş cuvânt: *nebunie«.
moarte, ca paseri mari atinse de săgeată. Şi în schimbul acestei trude urâte, în sufletul
Cum sta cu capul plecat deasupra cuptorului, său rece şi întunecat, nu găsiâ nici o bucurie,
lui Marian i se păru că fulgeră, I s’a luat aşa nici o ’ndestulire. El n’a râs odată din inimă,
deodată vederea ca de-un fulger tare. Privi spre în viaţa lui, n’a iubit, n’a ajutat pe nime. nu
fereştile jumătate desgheţate, dar nu văzu ni­ i-a fost milă de nimeni. Cu cât se pogoriâ mai
mic. Nu fulgerase dar! Şi-şi plecă iar capul tare în sufletul său, atras ca de-un magnet în­
spre cuptor. Dar iată că deodată în pustietatea tunecat, vedeâ tot mai bine pustietatea şi groaza
plină de spaimele viforului îngheţat, inima va­ acelui suflet, care-i păreâ lui acum ca un ochiu
meşului zvâcni odată tare, sărind din loc. O de mocirlă îngheţată, — ca ochiul unui monstru.
simţise par’că cum lunecase. Inima i se aşeză Şi ceeace nici odată n’a gândit să fie aşa de
iar dar gândul luminos ce-1 prinse deodată, aproape, Marian simţi cum i se ’ntunecâ deo­
şi de care-i vâcnise inima, nu-1 mai părăsiâ: dată toată ţinta vieţii, simţi cum se lasă pe el,
»îs nebun eu, se vede, de cred că fulgeră iarna!» din tavanul casei par’că. umbra de gheaţă a morţii.
Ascultă, cutremurat de spaimă, cântecile sinistre Zvâcni repede din pat, ca ridicat de cineva,