Page 10 - 1909-04
P. 10

82                         LUCEAFĂRUL                  Nral 4, 1909.
             „Eu  bănuesc  că  nu  i  le-ai  spus  toate  astea   fereastră  şi  se  aşeză  în  pervaz,  dupăce  dete
           când  ai  fost  luna  trecută  p’aici.  Să  faci   în  lături  perdelele  de  reţea  albă;  acolo,  Ia
           bunătate  să-i  scrii,  dar  fără  ocoluri  şi  să  nu   rămăşiţa  de  lumină  ce  mai  plutiâ  în  urma
           te  fandoseşti.  Să-l  ameninţi  că-ţi  ridici  mâna   zilei,  putea  să  desluşească  rândurile  aşternute
           de  pe  el,  că  de  unde  nu  ţi-1  trimet  înnapoi,   pentru  fiu-său,  pe  când  o  slujnică  veni  de
           nimic  nu  voi  să  mai  aud  şi  vina  toată  tu  şi   aprinse  luminile,  iar  cucoana  Polina  se  stre­
           numai  tu  s’o  porţi,  cum  şi  blestemul  de  mai   cură în odaie.
           târziu".                           Domnu  lorgu  îi  dete  să  cetească  scrisoarea
             Aşa  eră  sfârşitul.  Pe  patru  feţe  câte  mai   lui Manole:
           erau  înşirate  însă!  Ce  grozăvii,  ce  ticăloşii,   „Ia  te  uită  ce  purtări  frumoase  are  ne-
           ce ruşini!                        procopsitul  de  Manolică."  Cucoana  Polina
             Domnul  lorgu  se  simţi  plin  până  ’n  gâtlej   întinse  mâna-i  albă,  brăzdată  de  vinişoare
           de  amarul  veninului,  duse  mâna  la  gât  şi-şi   albăstrii,  pe  care  lorgu  n’o  mai  sărutase  de
           desprinse  nasturul  cămăşii  ce  par’că-l  su­  şaisprezece  ani  şi  văzând-o  aşa  albă  şi,  de
           grumă,  şi  eşl  să  răsufle  aerul  ce-i  lipsiâ  în   sigur,  rece  ca  pielea  şearpelui,  îşi  aduse
           odaie.  Se  întoarse  acasă  spre  seară  cu  o   aminte  de  noaptea  fericită  a  naşterii  băiatului.
           hotărîre  luată,  că  mult  se  gândise  singur,   Ceti  şi  maică-sa  şi  dete  din  cap,  şi-şi  simţi
           numai  cu  mintea  lui  sfătuindu-se  şi  fără  să   pieptul  umflându-se  ca  un  văl.  Cu  compă­
           se  desvălue  PoLinei.  De  bună  seamă,  vorba   timire multă o priviâ lorgu Beloianu.
           ce-o  rostise  în  scrisoare  Manole,  adevărată   „Ceteşte  şi  răspunsul...  Trebuie  învăţat
           eră: un netrebnic, un ticălos, un mişel.  minte  mişelul,  să  ştie  că  n’are  ce  mai  aşteptă
             Când  intră  pe  uşă,  cucoana  Polina,  care   dela  noi.  Auzi  să  se  dea  la  tutun,  să  umble
           stă  lângă  fetele  ce  coseau  la  gherghefuri,  îl   noaptea,  să  joace  cărţi...  Toată  ruşinea  a
           simţi  după  paşi  că  e  necăjit  şi  trecu  în  săliţă   pierdut-o."
           să-i  ghicească  mişcările.  Uşa  rămăsese  des­  Cucoana  Polina  lăsă  scrisoarea  din  mâni
           chisă şi domnu lorgu scriâ fără întrerupere:  după  cele  dintâiu  rânduri  ce  cetise  şi  iz­
             „De  mult  cunosc  proastele  tale  purtări  şi   bucni prăpădită.
           ştiu  cât  amărăşti  pe  frate-meu  care  vrea  să   „Să  nu-ţi  faci  păcate,  lorgule,  să  n’o  tri-
           te  facă  om.  Mi-a  spus,  data  din  urmă,  când   meţi...  Îşi  face  seamă,  zău;  seamă-şi  face
           am  fost  acolo,  toate  câte  le  faci  şi  dacă  m’am   un băiat simţitor ca el."
           mulţumit  să-ţi  dau  numai  a  pricepe  că  adăst   Aşa  gândiâ  dealtmintreli  şi  lorgu,  căutând
           o  grabnică  îndreptare,  a  fost  că  te  socoteam   prin  saltare  după  un  plic  ce  nu-i  eră  la  în­
           cu  ruşine  şi  judecată.  Ar  fi  trebuit  să  te  iau   demână,  ca  să-şi  facă  de  lucru,  mult  tulburat
           de  urechi  şi  să  te  dau  cu  capul  de  păreţi   în  suflet:  „E  prea  tare  pentru  un  băiat  sim­
           făcându-ţi  ruşine  dinaintea  tuturor;  îmi  pare   ţitor ca el."
           rău  astăzi  că  n’am  făcut  astfel.  Aflu  că  pe   Polina  strângea  scrisoarea  în  podul  palmei
           zi  ce  trece  tot  mai  ticălos  şi  mai  netrebnic   cu  o  mare  frică  pe  inima  ce  şi-o  simţiâ
           te  faci.  Ştiu  cum  îţi  petreci  nopţile,  cum  nu   răcind,  îngheţând,  tăcând  din  bătaie  şi  prinsă
           înveţi  nimic,  cum  furi...  Mişelule...  De  azi   de  o  groază  pentru  lorgu  că  fusese  în  stare
           încolo  nu-ţi  mai  sunt  tată  şi  nimeni  nu  mai   să  scrie  aşa  de  amar.  In  faţă-i  acuma  avea
           vrea  s’audă  de  tine.  Mulţumesc  lui  Dumnezeu   pe  un  gâde,  pe  un  ucigaş,  nu  pe  lorgu  al
           că  mi-a  dat  două  fete  înţelepte  cari  mă   ei,  şi  se  temea  şi  ea  de  nu  cuteză  să  sfâşie
           mângâie  la  pierderea  ce  sufăr  în  tine;  căci   în  bucăţele  scrisoarea  pe  care  ar  fi  vrut  s’o
           pentru mine mort eşti de astăzi.  arză  vâlvătaia  sângelui  ce  prindea  a-i  fierbe
                              lorgu Beloianu  podurile palmelor.
                                              După  o  lungă  răsgândire,  spunea  rugător,
             Se  înserase,  şi  de-atâta  negură  se  umpluse   din jilţul pe care căzuse frântă şi trăsnită:
           casa  încât  domnul  lorgu  nu  putea  să  cetească   „Scri-o mai slabă, rogu-te, lorgule...“
           ceeace  scrisese,  ca  să  vadă  cum  o  să-i  sune   Atâta aşteptă şi el.
           băiatului  aşa  nătruşnică  mânie.  Se  duse  la  „Stăi,  că  tot  o  scrisesem  pe  întuneric  pe
   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14   15