Page 10 - 1909-10

226 LUCEAFĂRUL Nml 10, 1909.
pocăinţii. Şi toată după amiaza îi vorbi de Treceâ fericit, ascultând acest imn măreţ
multele forme ale acestor primejdioase ispitiri, al firii, care îi răscolea sufletul. îşi închipuia,
cari momesc sufletele cele mai alese... că pleacă pentru întâiaoară în lume. Simţiâ
Tânărul îl ascultă cu o uşoară dungă de cum inima îi creşte, cum tot ce avea bun
îndărătnicie la îmbinarea sprâncenelor, cu în sufletul lui, cercă cu stăruinţă să iasă la
gândul aiurea. suprafaţă. înţelegea acum, că fericirea vieţii
Prin geamul întredeschis se vedea legănarea nu e belşugul, ci munca, — munca ne­
maiestoasă a cetinilor, rândunici spintecau întreruptă, cu forţe oţelite...
văsduhul în zig-zaguri îndrăsneţe şi, departe, Se gândea la tatăl său, la vieaţa lui de
cine ştie unde, un cuc îşi spunea numele cu sbucium şi amărăciune, la mângâierea, ce
stăruinţă. va aveâ-o, în clipa revederii; la tovarăşii lui
în freamătul mulcom al pădurii, trezit ca de şcoală, la dascălii, pe cari numai acum
dintr’un somn urît, el desluşiâ o doină uitată, îi ştia preţui în deajuns; la popa cel bătrân
pe care o cântă pe vremuri: „Cucuie cu peana din satul lor, care acum va fi undeva la hotar,
sură...“ cu plugurile; la fata popii, cea cu ochii de
Stăruinţele bătrânului erau zădarnice. văpaie...
* Se simţiâ mai tânăr şi mai puternic ca
Noaptea târziu, dupăce îşi scoase hăinuţele, oricând. Din întunerecul trecutului, sute de
le îmbrăcă, păşind cu grije, să nu trezească strămoşi muncitori îl chemau, cu glas de
pe ceialalţi. arhanghel, la cărarea bătătorită de ei, cărarea
Sărută încă odată crucifixul, zise un de muncă cinstită şi grea a vieţii.
„Doamne ajută 11 şi ieşi în coridor, coborînd Ajuns în vale, se mai uită încă odată înspre
scările cu multă grije. Portarul îl zări dela claustru. Crucea clopotniţei scânteia în re­
geam, dar îşi întoarse repede capul, făcându-şi vărsarea de purpur a răsăritului.
cruce: „Apage Satanas! 11 El auzi încă odată, ca o slabă mustrare,
El zâmbi la gândul că jicnise, fără voia cuvintele:
lui, cuvioşia acestui bun bătrân. — Homunculus, Homunculus!
Se rumeneau culmile in lumina mohorîtă Soarele apărea după muchea din faţă, mai
a zorilor şi pasările ciripiau, speriate din strălucitor, mai mare ca de altedăţi.
culcuşuri. Un murmur ca de ape mari şi Homunculus nu mai priviâ în urmă, ci
îndepărtate, un freamăt profund, ca un tân- mergea cu ochii scânteietori, ca pentru a
guit de orgă, răsbăteâ din adâncuri. Eră întâmpină această difusiune de lumină...
rugăciunea de dimineaţă a codrului, a firii... Al. Ciura.

Din popor.
i. II.
Delui-m’aş şi n’am cui, Firicel de iarbă neagră,
Delui-m’aş codrului, Toată lumea mă întreabă
Dar codru-i îngălbinit De ce port cămaşa neagră.
Nu mă crede c’am iubit. Eu spun ia lume aşa
Şi codru-i cu frunza rară Că mi-e inima ca ea,
Nu mă crede pân’ la vară. Când începe-a mă durea.
Delui-m’oi bradului Dar Ia lume eu nu spun,
Că-i în vârful muntelui Că de dor umblu nebun,
Şi iarna-i cu frunza verde, Şi de lucru nu sunt bun.
Dorul numai el mi-l crede. Culese de Simin.