Page 8 - 1909-10

LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1909.
chişi, la liniştea
supraomenea­
scă din acel su­
prem gest, cu
care îşi înclinase
capul pe umărul
stâng. Şi cetiâ
cu tot mai multă
înţelegere minu­
natele şiruri din:
Imitatio Christi.
Simţiâ atunci,
cum partea mai
bună a fiinţei lui
se ridică, uşoară
ca o adiere, dea­
supra vieţii de
toate zilele, în­
trezărind, din­
colo de cercul
strâmtai vederi­
St. Luchian: Ghereta din Filantropia. lor lumii, o altă
vieaţă,cuoameni
cină abundentă, un vin ca de flăcări şi vorbe buni şi sfinţi, cu cântece de laudă, cu miros
bune şi glume multe, pe cari Ie înţelegea pe de tămâie...
deplin, fără să ştie şi el povesti,'în limba lor. în sări de acestea adurmeâ cu un zâmbet
Ici-colo, câte o vorbă latinească îi amintea de fericire, ca pe vremurile când era cu vitele
de dascălii lui dela şcoalele unde trăise la hotar, sub tainica clipire a stelelor.
mulţi ani de lipsuri. La sărbători se scoboră şi el în refector,
Şi îi veni un zâmbet fericit, când vedeâ luând masa cu călugării mai bătrâni, cari
belşugul din jurul lui şi seninătatea acestor i se păreau acum prea veseli şi prea gălă­
călugări, cari păreau a nu şti nimic de ne­ gioşi.
cazurile vieţii. Se obişnuise aşa de mult cu tăcerea, şi
îl numiră dela început Homunculus. Călu­ eră aşa de fericit să se piardă în tainele pro­
gării ceialalţi aveau nume mai frumos sună­ priului său suflet, încât îl jigniâ sgomotul
toare, dar el trebuia să se îndestulească cu şi veselia acestor oameni, cărora li s’ar fi
acest diminutiv, pentru anul dintâiu ca no- cuvenit o înfăţişare mai cuvioasă şi mai se­
viţiu. veră.
Anul acesta destul de monoton, l-a petrecut Câteodată, se pomenea, deschizând gea­
într’o chilie scundă, a cărei singură fereastră mul, privind înspre cerul înstelat. Eră un
se deschideâ spre un zid înalt, cu cărămi­ colţişor de cer cât o batistă, dar îi erâ drag,
zile afumate, cu urme de sânge spălăcit de amintindu-i copilăria lui de sătean. Se gân­
ploi. dea atunci la tată-său, la tovarăşii lui de
Nu se plictisea însă. îi plăceau poveţele jocuri, la camarazii de şcoală — şi, deodată,
înţelepte ale egumenului, pildele scoase din icoana Lucreţiei îi răsăriâ în minte, ca o stea
Evanghelie — cetiâ, dela o vreme, o carte cu tainice clipiri de gene... Izbi geamul, se
minunată, pe care o înţelegea din ce în ce întinse în pat, dar nu putu să adoarmă de­
mai bine, în muţenia celor'patruţziduri. Cru­ cât înspre zori.
cifixul îşi întindea braţele deasupra patului... Egumenul, când îi vorbi a doua zi, îl cu-
Şi el se uitâ la dumnezeeştii ochi întredes- noscu dela cea dintâi privire. îi luă mâna