Page 6 - 1909-13

290 LUCEaFĂKI'L N rul 13, 1909.

două trei zile se arătă iar liniştit ca „Lu­ când l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admi­
ceafărul lui — nemuritor şi rece". ratorii şi invidioşii, sub „teiul sfânt", n’am
Acum începea cu verva lui strălucită să-mi plâns de moartea lui; am plâns de truda
predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, vieţii, de câte suferise această iritabilă na­
ţinta supremă a lui Buda-Cakiamuni. tură dela împrejurări, dela oameni, dela ea
O aşa încordare, un aşa acces a avut în însăşi.
ultimele momente bune: acela a fost semnalul Acest Eminescu a s-uferit de multe, a su­
sfârşitului. După cutremur, el nu s’a mai în­ ferit şi de foame. Da, dar nu s’a încovoiat
chis în odaie să se culce şi să mai facă ce niciodată: eră un om dintr’o bucată şi nu
făceâ mai nainte Luceafărul. A pornit înainte, dintr’una care se găseşte pe toate cărările.
tot înainte, până ce a căzut sub loviturile vrăj­ Generaţii întregi vor să suie cu pompă
maşului pe care-1 purtă în sânu-i încă din sânul dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce
maicii sale. Copil al unei rasse nobile şi bă­ vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o
trâne, în el se petrece lupta decizivă între bucată din care să scoţi un alt Eminescu
flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul nu se va mai găsi poate.
distrugerii finale a rassei — geniul cu nebunia. Să doarmă în pace necăjitul suflet.
Lupta a fost groaznică. încercarea, drumul, Ferventul budist este acum fericit: el s’a
cătră Nirvana a fost tot aşâ de dureroasă întors în Nirvana — aşâ de frumos cântată,
cât şi de strălucită. atât de mult dorită pentru dânsul prea
în capul cel mai bolnav, cea mai lumi­ târziu, prea de vreme pentru noi.
noasă inteligenţă — cel mai mâhnit suflet
1889, Iunie 18. I. L. Caragiale.
în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plâns

„Floare albastră".
Tu, floare-albastră, mică, veştejită, Sorbit-ai din adâncuri de mormânt
De-ai şti vorbi, să spui de unde eşti, Acea mireasmă dulce ’mbătătoare?
De-aşâ de dulci miresme răspândeşti, Sub glie doarme şi viseaz’ un sfânt
Că pare ’n jur odaia înflorită.
în pace de dureri alinătoare,
Pe un mormânt tăcut, ai fost ursită, Pe care n’a găsit-o pe pământ...
La umbra unui teiu, să înfloreşti... Eşti visul lui cel drag, albastră floare?
Te legănă în tainice poveşti
I. Borcia.
A frunzei şoaptă ’n veci neadormită...

Mihail Eminescu.

Preot sfinţit de mâna suferinţei, Cântarea ta cu freamătul de frunze,
Pe fruntea ta senină străluceşte Cu glasul valurilor obosite
Lumina celor care poartă cârme. Mereu va povesti cu jalea noastră:
„Veniţi la mine cei striviţi de soarte
Şi cei răniţi în lupte, să vă vindec,
Toţi robii dragostei fără nădejde,
Veniţi la mine să v’arăt limanul."
Maria Cunţan.