Page 7 - 1909-13

Krul 13, 1909. LI'CKaFÂKUL 291

Amintiri despre Eminescu.

Eram în gimnaziu când am cetit primele — Doamna A... cu ce pricină pe-aici?
poezii ale lui Eminescu şi fantastica lui nuvelă Şi doamna îi spune că fata ei a părăsit
„Sărmanul Dionis". Versurile lui exercitau „trupa" şi caută un loc de profesoară; îi
asupra mea o înrâurire extraordinar de pu­ aduce aminte de când făcea şi el parte din
ternică; adâncimea fascinantă a gândurilor trupă, şi oftează...
lui mă umpleau de un fior mistic, de o ad­ Dar d-ta, ce faci aici în Bucureşti?
miraţie estetică. Şi de multeori am căutat — Eu... dau lecţii.
să construesc în închipuirea mea de copil Suntem în strada Buzeştilor. Eminescu se
figura necunoscută a acestui zeu, care mi ridică ’ncet şi face semn conductorului să
se părea că trebue să trăiască o vieaţă cu oprească.
totul deosebită de a noastră, într’o lume — Ce, pe aici stai ?
supraumană,în basme. Credeam câteodată că-l Poetul răspunde c’o mişcare plictisită din
zăresc în uneletablouridin „Sărmanul Dionis", cap, care ’nsemnâ şi „da", şi „bună ziua",
o vagă siluetă care se depărta mereu, şi par’că şi multe de toate.
se topiă într’o lumină intensă, ameţitoare. *
Când am terminat liceul, aveam în cap Cinci ani după asta. Stăm amândoi la o
figura lui Eminescu, aşa cum mi-o făcusem masă în cafeneaua dela „Imperial". In faţa
eu: un tânăr slab, înalt, palid şi tras la faţă, noastră, la o altă masă, e un bătrân chel,
cu ochii negri, visători, pe umeri îi cad plete c’o figură foarte expresivă, de-o slăbiciune
ondulate, o haină lungă şi veche îi acopere şi de-o paloare bolnăvicioasă. Eminescu îl
trupul până ’n călcâie; el nu vede pe unde priveşte lung, milos, nu-şi poate luă ochii
calcă, nu se uită la nimeni, şi merge ca un dela el. Se pleacă încet la urechea mea.
somnambul, parc’ar pluti. Oare cine-o fi? tu nu-1 cunoşti?
Trei ani am căutat pe uliţile capitalei fi­ — Nu... da de ce mă ’ntrebi?
gura aceasta, şi n’ain găsit-o. Intr’o zi, mă — Grozav seamănă cu tata.
întorceam cu mai mulţi prieteni dela Univer­ Întrebăm pe chelner, şi aflăm că-i consulul
sitate. In dosul pasajului, aud pe cineva zi­ dela Salonic.
când: „Uite Eminescu!" Toţi ne oprim să-l Poetul mă sfătueşte să traduc în versuri
vedem. Un om în vârstă, bine făcut, rotund „Cei şapte dela Teba" şi laudă seninătatea
la faţă, fără plete, îmbrăcat ca toţi oamenii... şi măreţia tragediilor clasice.
îl văd suindu-se ’n tramvai, mă despart O fetiţă, c’un paneraş de flori, se tot milo­
de prieteni şi mă urc şi eu. M’aşez în faţa geşte pe lângă noi, c’un aer de sfâşietoare
poetului şi-l privesc, dar cu ce sfieală! El mizerie. Aleg o garoafă şi o dau poetului,
ţine pe braţe un ghiozdan ros pe la margini: care-mi spune că-i plac florile. Eminescu
degetele dela mâna dreaptă îi sunt pline de ridică ’n sus garoafa c’un gest delicat, se
cerneală violetă, ochii lui mici, înfundaţi, cu uită gânditor la petalele învoalte, de un roş
gene rari, au privirea vagă şi ostenită a închis, şi, ca şi cum ar relua şirul unei dis­
omului distras, dus pe gânduri. cuţii întrerupte un moment, îmi spune:
Lângă el stă o cocoană slabă şi sulimenită, De geaba, ne trebue un poet care s’o
care-1 priveşte fix, din ce în ce mai intrigată. ia peste câmpi, nebuneşte... ne trebue ceva
Ea îşi şterge cu batista colţurile gurii, şi-şi nou, cu totul nou... un nebun, dar un nebun
potriveşte bridurile dela pălărie, cu gesturile de geniu, care să-şi croiască el o formă a
unei persoane gata să ia o hotărîre. lui ş’un drum neîncercat de nimeni...
Aşa-i că nu mă mai cunoaşteţi, dom­ Eu îl privesc lung, nedumerit; aştept să
nule Eminovici ?... văd cu ce se leagă asta.
Eminescu se ’ntoarce; un zâmbet blând îi Uite, dintre tinerii de azi, ştii cine dă
luminează faţa. semne c’are să fie un poet mare la noi?
l*