Page 9 - 1909-13

Nrul 13, 1909. LUCEAFĂRUL 293
fără margini"; cel de al doilea spuneâ 1 ) că: de mohorîre şi resignare, ne gândiam la mul­
„morţii dorm de veci în risipire." tele dureri, ce aveau să ne întâmpine în vieaţă
Poeziile aceste i-au dat prilejul să scrie şi ne gândiam la Moartea salvatoare:
articolul „Tinerii preoţi din clerul nostru", Şi-apoi cine ştie de este mai bine
în care scrie între altele 2 ): „Ce ne cauzează A fi sau a nu fi...
însă durere şi nouă, este împrejurarea aceea A fi — nebunie şi tristă şi goală...
tristă, că nu puţini din tinerii clerului nostru, Farmecul deosebit al limbei, imaginile în-
cari se încearcă pe terenul poetic, îşi iau de drăsneţe şi neobişnuite ne încătuşau, şi
îndreptării! modele de acele, cari nu numai noi începeam a uită pe Murăşan şi Bolin-
că nu stau pe baza creştinismului pozitiv, ci tineanu înainte de a-i fi cunoscut măcar
cuprind idei, cari sunt deplina negaţiune a cum se cade.
creştinismului." In „revista" ce o redactam în taină nu
La alt loc, după ce admite imitarea formei scriam decât poezii pesimiste, nuvele sfâ­
lui Eminescu, căreia îi recunoaşte unele ca­ şietoare şi maxime, în cari spuneam, cu
lităţi, adaogă: „Nu putem fi însă indiferenţi, multă cunoştinţă de vieaţă, că existenţa nu
când preoţii sau candidaţii de preoţi, nu arc nici un rost, că totul e spoială, şi că
imitează numai forma, ci spiritul poeziilor singură moartea e îngerul pal, care pune
lui Eminescu, şi astfel se fac apostolii lui capăt acestor dureri neîntrerupte şi de prisos.
Schopenhauer şi preoţii lui Buddha, în po­ A venit, însă, aşa din senin, un trăsnet şi
porul nostru, care nu de aşa ceva are lipsă, ne-a trezit din aceste visări de nemai sfârşită
ci de preoţi în spiritul adevărat evanghelic"... jelanie. Un tovarăş mai slab de înger, pro­
Şi încheie: „Dacă, zic, totuş voesc să-l imi- babil un „poet", căruia nu i s’a îngăduit in­
teze pe Eminescu, atunci îi rugăm ca să imi- trarea în Panteonul revistei, a spus ceva
teze pe Eminescu şi în trăsătura cea nobilă „prefectului" şi numai ce ne pomenim într’o
a caracterului lui. Văzând adecă cineva tem­ seară de „silenţiu" că mâni sacrilege se întind
peramentul cel liniştit şi blândeţa lui Emi­ spre pupitrul tăinuit şi ne secvestrează
nescu, l-a întrebat că de ce nu s’a făcut revista.
preot. La aceste a răspuns Eminescu: „Nice Rectorul s’a făcut foc şi pară.
un stat din lume nu mi-a plăcut ca statul Ne-a citat în cancelarie, ne-a tras o să-
preoţesc. Şi dacă aveam credinţă, preot m’aş puneală, de nu mai eră să nimerim uşa
fi făcut. Fiindcă însă nu o am, nu m’arn făcut, când să eşim.
ca să nu viu în contrazicere cu mine însumi. Şi noi stăm cu ochii în pământ şi pă­
Sapienţi sat!" mântul nu se îndură să ne înghiţă.
Articolul acesta, pe care l-ar putea iscăli, Au urmat câteva săptămâni de supliciu.
credem, oricare profesor de teologie din Blaj, La prânz, rectorul ne oprea puţin, apoi în­
Sibiiu sau Bucureşti, este preludiul criticei, cepea să cetească părţi inculpate din poeziile
care se începe cu numărul 17 al „Unirei". şi nuvelele noastre disperate. Avea un zâm­
Probabil critica n'ar fi apărut niciodată, bet răutăcios, iar noi şedeam ca ţintuiţi pe
şi nu s’ar fi scris în tonul acela aproape ve­ scaune, mulţumiţi pentru discreţiunea deli­
hement, dacă nu interveniâ o întâmplare ho- cată, că numele noastre se treceau totuş sub
tărîtoare. tăcere.
*
In acele câteva săptămâni discuţia se în-
Eram pe atunci în clasa a V-a gimnazială vârtiâ în jurul lui Eminescu, căruia rectorul
şi redactam, în mare taină, cu camerazii mei nostru îi recunoştea din ce în ce mai puţine
o revistă literară. Cetiam pe Eminescu, îl calităţi, până într’o zi îl auzirăm spunând
ştiam pe din afară, ne îmbătăm de muzicali­ cuvântul hotărîtor:
tatea limbei lui, fără a pătrunde însă miezul
In urma urmei Eminescu nici n’a fost
adânc al creaţiilor. Plutiam într’o atmosferă
ceva poet mai de seamă. Voi arătă eu, că
’) Ibid. nr. 2. n’a fost...
a ) Cf. „Unirea", an. I, pag. 46. Şi aşa s’a pornit critica aceea.