Page 5 - 1909-14-15

Nrul 14—15, 1909. LUCEAFĂRUL 313
nu mai sufereâ de nevrastenie, — boala a a închis ochii. I-a deschis apoi încet şi s’a
şi cam trecut dela modă, — dar dase alta uitat împrejur. Totul îi apărea acum nelămurit,
peste dânsul. Doctorul îi ziceâ: arterioscleroză, şters, şi gândul întreg îi stâ la bătăile inimii
vorbă pe care d-1 Gliiţă nu prea reuşiâ s’o obosite şi la sleirea puterilor care îl ţineâ
rostească întotdeauna aidoma, — dar asta ţintuit acolo. Unde să mai ia el acuma drumul
nu-1 împiedecă s’o simtă greu în tot trupul, spre calea Codrului, — de unde să-şi mai
ca nişte lanţuri ce-i ţineau în loc şi mâini, poată purtă paşii la izvorul limpede din pă­
şi picioare, şi gândire. dure ... S’a dus, — s’a dus puterea şi far­
Şi s’au dus dar soţii Târzioru, după două­ mecul bucuriei de vieaţă, toată frumuseţea
zeci şi cinci de ani, iar la Sinaia, cu trenul asta de prin prejur nu mai e pentru dânsul,
de plăcere, ca să vadă de un rost de aşezare — e pentru alţii cari vin să-şi facă rândul
acolo, — fie măcar la Gura Pădurii ori la în lume, şi să se îmbete la rândul lor cu
Poiana Ţapului. In tren aceeaşi îmbulzeală visuri cari nu se pot împlini...
ca atunci, şi par’că aceeaş lume; nu îm­ Cu greu îi vine graiul bătrânului, şi zice
bătrânise de loc, ea — dar d-1 Ghiţă stă şi încet: — „Vezi dumneata, nu e bine întoc­
se văitâ de picioare, şi nu mai prindeâ vorbă mită socoteala asta; când aveam ce face cu
cu călătorul ghemuit lângă dânsul ca să-i vieaţa, mi-au mâncat-o grijile şi necazurile,
mai spună, ca atunci, că el sufere de altero- - şi acum când să-mi zic: răsuflă şi tu
cloroză, că a ieşit la pensie şi că se duce în sfârşit, — acum, nu mai am ce face cu
să se aşeze de acuma undeva la munte. ea“____ Iar cucoana Sofiţa lăcrăma alături
încet, cu mare chin, au urcat cei doi bătrâni şi tăcea.
drumul la mănăstire. Cucoana Sofiţa nu-şi S'au întors acasă ca atunci, d-1 Ghiţă n’a
mai făcea vânt cu batista, îngrijată cum eră mai deschis ferestrele, s’a trântit aşa îm­
să sprijinească din când în când paşii şo­ brăcat pe pat, şi într’un târziu nevastă-sa
văitori ai d-lui Ghiţă. Când au ajuns la banca l-a auzit oftând, apoi îngânând potolit: De-acu,
aceea de demult, bătrânul a căzut istovit şi sapa şi lopata. Ion Gorun.

Eu nu sunt vioreaua....
Tăcuţi mergeam în noaptea cu palidă lumină. Când dorul după mine ştiu cât te stăpâneşte,
In noaptea ceea caldă, în noaptea fără lună Şi când te văd acuma la poarta mea cum tremuri,
Un trandafir îţi dasem — şi el cercă să-ţi spună Când îmi cerşeşti un strop din caldul altor vremuri,
Că ’n sufletele noastre acelaş dor se ’mbină. în sufletu-mi simt ura potopul cum şi-l creşte.
Din inima mea caldă, din apele-i senine, Mereu vei bate ’n poarta cu grelele zăvoare,
Atunci cu trandafirul ţi-am dat o picătură. în preajma ei s’or stinge nemângăiate vise,
De-ai şti ce ape tulburi, de-ai şti tu câtă ură Ci grelele zăvoare rămâne-vor închise,
S’a 'ngrămădit de-atuncea aici în piept la mine. Stăpâna lor va râde de chinul ce te doare.
Tu ’nfrânt erai de-amară şi multă aşteptare, Eu nu sunt vioreaua ce se usucă ’n taină
Şi pan’ s’ajungi la floarea ce creşte ’n vârf de munte, In umbra aruncată de ori şi care floare,
Ai rupt strângând la pieptu-ţi atâtea flori mărunte... Eu port în ochi văpaia din razele de soare,
De-atuncea porţi cu tine parfumul ieftin, care De foc îmi este braţul, de ghiaţă-i a mea haină.
Pluteşte ori şi unde. — Cu inima ’ntristată Pe veci tu numai haina cu braţul vei atinge,
Acum vii iar spre mine, şi-ai vrea să torc iar firul Uei zgriburi ’n răceala fiorului de ghiaţă,
Ce-i rupt de-atunci când seara îţi dasem trandafirul. Iar râsul meu ţi-a spune, că ’n pieptu-mi e-o vieaţă
Dar când mă ştiu atâta de mândră, ne’ndurată, Ce chinurile tale nu vor puteâ-o ’nvinge.
Simina Bran.