Page 7 - 1909-18

Nrul 18, 1909. LUCEAFĂRUL 403

arunc ochii după nevastă. Nevastă ca ’n palmă, Cum m’am aşezat în şanţ am şi adormit;
ia-o de unde nu-i, vorba ceea. Mă uit eu pe de, conaşule, omului obosit repede i se în­
şosea în jos, mă uit în sus aplecându-mă moaie ciolanele. Numai cele şanţuri ştiu, de
bine din mijloc, ca să văd mai bine, dar pace, câte ori mi-am aşteptat eu nevasta aşa, în-
nevasta s’a dus. torcându-mă dela crâşmă, că oricât de slabă
Ce să mă fac, ce-o să zică lumea, când şi rea de gură a făcut-o Dumnezeu, dar cu
m’a vedea iară burlac, fără nevastă? — O ea trăiesc, cu ea trebue să-mi târăsc zilele.
fi apucat înainte, gândesc eu, şi mă iau încet Şi am dormit acolo ca totdeauna până a
pe şosea în sus şi cum mergeam aşa agale, doua zi, când tot nevasta a venit de m’a trezit.
cum îi stă românului mai bine, mă uit într’un Şi ce să mai întind vorba, conaşule, mi-e
şanţ, mă uit în celalalt doar m’o fi aşteptând. şi greu să vă spun. Cum m’a trezit, cum
Dar de geaba, nevastă nu-i. Şi merg eu m’a luat iar la tăvăleală, iar prin şperlă,
aşa ca românul necăjit, căruia i-a fugit ne­ iar golan şi beţivan, a ajuns până acolo de
vasta, merg din şanţ în şanţ până pe la mij­ nu mai am la dânsa crezare nici când ridic
locul dealului şi, cum eram obosit şi ainărît, ochii spre creanga de măr.
mă aşez într’un şanţ, ca să o aştept, că de, Apoi de, Vasile, să-ţi dau dracului ne­
muierea îndărătnică, ca toate muierile, o fi vasta; dacă nu te poate ea da la brazdă,
rămas poate în urmă, numai să nu meargă nici Dumnezeu nu te mai dă.
alături de mine. I. Paul.

Şoapte.
Ce dulce-i privirea din ochi-ţi albaştri, Ce tremur pluteşte, prin larg de cuprinsuri,
Ce gingaş e glasul tău blând, în clipele mutelor sări
Şi iată zâmbire se picură ’n şoapta-ţi Şi câtă linişte coboară pe fire
Şi ’n sânu-ţi de farmec plăpând! Din cuibul înaltelor zări.
Ce mulcomă-mi pare şoptirea sfioasă
în freamătul tainic de crini,
Când tu visătoare prelung mă cutremuri,
Cu vraja din ochi-ţi senini.
T. Murăşanu.

Gândul.
(Hafis)
O, nu cătaţi lăcaşul gândului! Dar, vai, nebune chinuri îl sfâşie;
Nemărginirea ’ntreagă e a lui. Cu sine însuşi veşnic ne’mpăcat e,
Nu-i temniţă, să-l poată ţine ’nchis, înnăbuşit el geme şi se zbate,
De ’ntunecatul ei abis Căci tot mai mult, vai, înţelege,
Nu-i lanţ, să-l poată ferecă, Că strâmtă, strâmtă şi pustie
Căci sfarmă lanţul, sfarmă temniţa E pentru el nemărginirea.
Şi iar s’avântă ’n largul strălucirii Şi-aleargă-aleargă ’n căile-i pribege,
Şi iar străbate furtunatic Şi n’are pace, n’are stare nicăirea.
Genunile nemărginirii,
Şi nu-i pe lume vijelie, Ca ’n cuibul tău vrăjit, iubire,
Să ’ntreacă zborul lui sălbatic. O, nu-i pe lumea asta nicăire
Atâta pace, — atâta strălucire.
Vasile Stoica.