An de an, întreaga românitate îl omagiază pe cel ce este socotit cel mai mare poet al românilor sau marele nostru poet național: Mihai Eminescu. Din dorința de-a ne alătura și noi, într-un cuget și într-un glas, tuturor celor care astăzi, 15 ianuarie, îi cinstesc via și nepieritoarea memorie, vom prezenta, în cele ce urmează, o scurtă fișă bio-bibliografică a acestei mari personalități
S-a născut în localitatea Botoşani, în data de 15 ianuarie 1850. Este al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această stare o evocă cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu („Fiind băiet…” sau „O, rămâi!”).
Între anii 1858 şi 1866 urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a, fiind clasificat ca al cincilea din cei 82 de elevi, după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca „privatist” în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu. 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În luna ianuarie moare profesorul de limba română, Aron Pumnul, şi elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti”, în care apare şi poezia „La mormîntul lui Aron Pumnul”, semnată M. Eminovici. La 9 martie debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai târziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.
Din 1866 până în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti. A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi realizează proiectul. Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali, apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte pe I. L. Caragiale. Continuă să publice în „Familia”, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman, „Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.
Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rândul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici, începe colaborarea la „Convorbiri Literare”, debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta etc. Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Societatea literară „Junimea” îi acordă o bursă, cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.
Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între anii 1874 și 1877. Este director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iaşi”. Continuă să publice în „Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă, pe care îl introduce la „Junimea”. Situaţia lui materială este însă nesigură; are necazuri în familie.
În 1877 se mută la Bucureşti, unde, până în 1883, este redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul”. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.). În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lângă Viena. În decembrie îi apare volumul Poezii, cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Între anii 1883 și 1889, scrie, dar foarte puţin.
Mihai Eminescu se stinge din viaţă, în condiţii obscure – interpretate diferit în mai multe surse –, la 15 iunie 1889, în casa de sănătate a doctorului Şuţu, fiind înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul a fost purtat pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.
În lucrarea Viaţa lui Mihai Eminescu (1932), istoricul literar George Călinescu scria, în emoţionate cuvinte, despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.
Episcopia Devei și Hunedoarei
Ultimele comentarii