Page 10 - 1924-5-6
P. 10

25—111. 1924 ----------------------------------------------- C  O  S  I  N  Z  E  A  N  A         Pag 59

       In  stânga  muntele  Vlădeasa  stâ   tenă  ca  o  căprioară,  privind  mereu   Câţiva  nori  răsleţi  plutesc  de­
     neclintit,  cu  creasta  pleşuvă  înăl­  înnapoi.                      asupra  în  dreptul  soarelui,  umbrind
     ţată  spre  cer.  Spre  dreapta  se  ri­                               o  clipă  codrii  visători.  Şi  prin  li­
     dică  ameninţători  munţii  Bihorului   Noi  ne  apucăm  îndată  de  ana­  niştea  adâncă,  întreruptă  de  mur­
     în coloarea lor albastră, întunecată.  liza  coşului  în  ciuda  camaradului   murul  apelor  cristaline,  un  glas  de
       Ici,  colo,  prin  mijlocul  codrilor  a  cărui  pungă  s’a  uşurat  cu  două­  tulnic  pătrunde  încet,  ca  o  legă^-
     se  zăresc  câmpuri  şi  poiene,  bră­  zeci de lei.                   nare uşoară.
     zdate  de  linii  subţiri,  şerpuitoare,   Spre  a-şi  salva  ultimele  boabe,   Cii  ochii  deschişi  visăm  şi  noi
     cari  strălucesc  la  soare,  iar  înainte  o  ia  la  fugă,  urmată  de  doririle   o tinereţe apusă.
     spre  vale,  prin  brădetul  mărunt,   noastre de bine.
     se deosebeşte bine cărarea ce duce la   O  veveriţă  cocoţată  într’un  vârf   Din  vale  se  aude  şueratul  ascuţit
     „Stâna  din  vale“  romanticul  cuib   de  brad  se  uită  spre  noi  mirată,   al  trenului  ce  se  găteşte  de  ple­
     de vilegiatură.                    mişcându-şi  coada  stufoasă  şi  cli­  care.  Ne  ridicăm  şi  înşirându-ne
       Soarele  începe  să  coboare  încet,   pind mereu din ochii mici vioi.  pe  cale  o  luăm  cu  paşi  repezi  în­
     resfirându-şi  razele  prin  văgăunile,   la  urmă  părintele  Ion,  obosit  de-   napoi.  Abia  avem  timp  să  ne  ur­
     adânci  şi  noi  uitând  de  griji,  ră­  atâta  alergare  se  aşează  pe  pajiştea   căm  şi  locomotiva  se  pune  în  miş­
     tăcim  mereu,  nepăsători  pe  poteci   verde  lângă  isvor  şi  începe  pe  ton   care.
     şerpuitoare.                       trăgănat  şi  cu  ison,  de  parc’ar  zice   D  n  fuga  trenului  ne  ţinem  ochii
                                        din ceaslov — doina din bătrâni :
                                                                            aţântiţi  Ia  muntele  care  rămâne  tot
       Un freamăt uşor, venit de undeva     — Rumânaşului îi place          mai  mult  în  urmă,  pânăcând  di­
     deodată  cu  vântul,  străbate  încet   Sus la munte la isvor...       spare  de  tot  la  o  cotitură  mai
     şi tot mai lămurit prin crengile bă­  Tolăniţi  la  umbla  răcoroasă  a   lungă...
    trânilor molizi.                    unui  falnic  molid,  lângă  isvorul  ce   ...  Cu  sufletele  înviorate  de  far­
       Ne  oprim  o  clipă...ascultând...   trece  şopotind,  ne  consumăm  me-   mecul  puţinelor  clipe  petrecute  în
     apoi  freamătul  se  ’ncheagă  într’o   rindea  povestind,  apoi  ne  lăsăm   liniştea  munţilor  şi  cu  ochii  pe
     picurare lină de cântec.           leneşi  pe  muşchiul  moale  cu  privi­  jumătate  închişi,  lăsăm  gândurile
       Peste  puţin  o  fată  se  iveşte  la   rea scăldată în zările senine.  să ne poarte în lumea amintirilor.
    marginea  poieniţei,  strecurându-se
     uşoară  pe  potecă  doinind  şi  ţinând
    în  mână  un  coş  din  scoarţă  de   Chipuri şi icoane
     brad.  Când  ne  observă  tresare  spe­
    riată  şi  ne  priveşte  mirată,  cu  ochii                 Pentru biruinţă.
    mari, catifelaţi.
                                                                                          ION AGÂRBICEANU
       Spre  a  o  convinge  că  suntem
    oameni  paşnici,  unut  dintre  cama­  După fuga străinilor din Dumbră­  pare  mie  că  am  fi  fost  păgâni,  ci
    razi o agrăieşte:                   veni,  am  rămas  deplini  stăpâni  în   mai  in  grabă  înclin  să  cred  că-1
      —  „Cum te cheamă fetiţo          sat  numai  noi  românii,  domnişorule   simţeam  pe  Dumnezeu  sfântul  în
      Ea  ne  priveşte  o  clipă  neîncre­  Vasilică.  Tot  adevărate  trebue  să   sufletele  noastre,  tare  aproape  de
    zătoare,  apoi  răspunde  încet,  cu   fie  poveştile  când  ne  spun  că   noi.  Şi  de-aceea  nu  simţiam  tră-
    jumătate de gură:                   au  fost  feţi  frumoşi  •  şi  mândre   buinţa  să  ne  gândim  departe,  să
      —  „Ruxanda mă cheamă!...“        fete  năzdrăvane  de  împăraţi,  cari   batem  mătănii,  să  ne  înălţăm  ochii
      —  „Ruxanda!...  frumos  nume!...  creşteau  într’o  zi  ca’n  două,  şi  în   la  cer  pentru  â-i  da  Domnului  de
     dar  ia  ’n  spune  ce  duci  tu  în  co­  două  ca  în  nouă.  Cine  ştie  ce  pă­  ştire că-i mulţumim.
    şul acela?...                       mânt  le-a  fost  mumă,  şi  ce  aer   Iar cât pentru primejdiile viitoare,
      —  „Smeură!...*                   dumnezeesc  i-a  hrănit.  Dar  eu  tot  ele  pentru  noi  nu  se  puteau  închi­
      —  „Aşa?!...  şi  de  unde  ai  cu-   cred  că  trebue  să  fi  fost  cerul  subt  pui.  Ruptă  graniţa,  alungată  puterea
    les’o ?*                            care  au  crescut  ca  şi  ceru  de  dea­  dujmanâ,  de  ce  ne-am  mai  fi temut,
      —  „Pe  aici e  lumea de  ea dom­  supra  Dumbrăvenilor,  după  ce  Ro­  când,  deşi  departe  încăţ»  simţeam
    nule  ! — eu am cules’o acum, ve­   mânia a rupt graniţele.             puterea nebiruită a oştirei române?
    nind pe cale!“                        Am  crescut  şi  noi,  de  nu  ne  mai   Dar,  după  câteva  zile,  nu  tot  aşa
      —  „E  bine  Ruxando!  dar  eşti  tu  încăpea  sufletul  în  trupurile  mun­  de  liniştite  au  rămas  femeile.  Paza
    bună  să  ne-o  vinzi  nouă?...  că  cite  de  griji  şi  de  ani.  Şi  noi  băr­  lor,  după  câteva  zile  de  hodină,
    vezi  noi  nu  ştim  de  unde  să  cu­  baţii  nici  nu  ne  mai  gândeam  că  şi-a  încălţat  cizmele  grele,  şi-a  luat
    legem!...                           ar  trebui  să  mai  facem  altceva  de­  toiagul  bătrâneţelor  în  mână,  şi-a
      Fetiţa  ne  priVi  acum  liniştită  şi  cât  să  tot  sorbim  din  aerul  acela   pornit  la  drum,  din  uliţă  în  uliţă,
    ne  întinse  zâmbind  coşuleţul  de   nou  care  ne  creştea  puterile.  Nu   din casă în casă.
    brad.                               ne  gândeam  c’ar  trebui  Să  mulţu­  Dumneata  şti,  dumnişorule  Vasi­
      —  „D’apoi  că  eu  nu  ştiu  cât  să   mim  ori  să  ne  rugăm  cu  ziua  de   lică, cine-i popa femeilor din Dum­
    cer!...“  —  spuse  iarăşi’copila  —  cap  lui  Dumnezeu.  Ştiam,  simţeam,  brăveni:  cinstitoarea  maicii  Prea­
     „dar  să  mi  dai  dumneata  cât  crezi   că-i  nemărgenita  lui  milostivire   curate,  temătoarea  de  Dumnezeu
    de bine!..."                        ceea  ce  se  petrece  cu  noi,  dar  ne   mătuşa  Iova.  Doamne,  ce  le-a  mai
                                                                                                             ;
      Camaradul  îi  dă  banii,  pe  cari  părea  că  e  de-ajuns  să  ne  ridicăm  muştruluit  în  cei  doi  ani  de  râs-
    fetiţa  îi  înpătură  cu  grije,  apoi  într’o  clipă  gândul  şi  inima  la  cel   boiu,  până  n’a  venit  România!  Câte
    predă  coşuleţul  satisfăcută  de  târ­  Prea  înalt,  pentruca  să  ni  se  pară   rugăciuni,  câte  slujbe,  câte  posturi
    gul  ce  a  făcut;  ne  pofteşte  „sănă­  că ne-am rugat de-ajuns şi că Dum­  cu  femeile  care  aveau  pe  cineva  în
    tate  bună!“  şi  o  ia  la  vale  sprin­  nezeu e mulţumit cu noi. Nu-mi  războiu, şi cu alte suflete creştine


                                                            /
   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14   15