Page 9 - 1924-9-10

25—V. 1024 -------- ■------------—i----- C O S i N Z E A f o A - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - P a g 1 1 3

par’că ar vrea să soarbă într’o clipă Tinere!., uneşte primăvara vieţii veşnicie care pentru tine e pier*
pământul tot. Dar iată... soarele a- tale, cu primăvara din natură şi vei dută!
pare majestos, şi, cu un gest si­ avea puterile îndoite, vei fi în stare La muncă, la muncă,... firea în­
gur şi poruncitor, restabileşte pa­ să faci tot... tot ceea ce face ea. treagă s’a trezit... e primăvară!
cea,’împrăştiind în juru-i raze dă- Grăbeşte însă căci... clipele trec, .Răsună câmpiile, răsună văile,
dătoare de viaţă. şi ’n învălmăşeala lor anii fug în dealurile, munţii si pădurile de co­
... Primăvara-i tinereţea însăşi — goană... primăvara din natură se re- rul razelor, care intonează în me­
tinereţea-i primăvara vieţii! înoeşte, primăvara vieţii tale însă, lodii duioase şi fantastice, imnul
Tinere!.. înalţă-se oare şi sufle­ — niciodată! Nu întârzia căci, fie­ reînvierii.
tul tău ca un soare puternic, ca să care clipă ce o laşi să treacă şi n’o E primăvară şi... ce bine e acum,
alunge norii ce şi-au găsit leagă­ prinzi din sbor ca s’o păstrezi, eo ce cald şi cât de dulce! C. BĂNAT
nul în tine, ca să-ţi usuce ploaia
de lacrămi ce stă să te înnece, Chipuri şi icoane
să te înăbuşe, ş’apoi triumfând să
arunce raze calde în jurul lui, lău­ SUFERINŢELE MARINEI
dând şi preamărind pe Dumnezeu?
Ori.... Tu, ţi-ai pierdut credinţa? Ion Agârbiceanu
— Vezi,., de ce nu urmăreşti cu Avem o vorbă din bătrâni, sfântă prea gros. Se vede că nemţilor ce*
privirea şi numai paserile ce saltă ca slova Evangheliei: să nu dea lor roşii şi graşi chiar astfel de
din creangă ’n creangă, aşteptând Dumnezeu omului câte poate răbda. femei le plăcea. Ori poate, Marina
şi privind cu încredere oarbă mu­ Acum, se pare unora să sunt oa­ era mai gata la vorbă decât alte
gurii ce cresc. Ascultă ciripitul lor meni pe care poţi crăpa butuci, fără femei.
felurit ce cade în cadenţe egale, şi să simtă ceva. Dar eu, domnişorule Destul că în vremea cât au stat
se lasă ca o melodie unică în fe­ Vasilică, totdeauna am crezut că şi cătanele nemţeşti în Dumbrăveni,
lul ei drept spre inima ta, acom* dobitoacele simţesc durerea, dar’ ea tot într’a hârjoană a dus’o. Ba,
paniindu-i tictacurile regulate, — încă oamenii. Numai cât nu o sim­ pot spune, nu i-a mers prost 1 Nu
prea grăbite ori prea încete. Şi, — ţesc pe-o formă. Unul ţipă cât ce mai umbla la lucru, la unul şi la
nu simţeşti oare un fel de apro­ i’-au strâns bine un deget, altul altul, stătea cu ziua de cap acasă,
piere între tine şi între ele? — rabdă şi când îl pui pe foc, unul şi totuşi îi curgeau toate bunătăţile :
Observă rândunelele ce tae ca ful­ se jelueşte de moarte îndată ce i pâine, carne, cafeiu, băutură, nă-
gerul spaţiul în jurul lor, grăbin- se îmbolnăveşte un copil, altul ră­ frămi. Dăduse şi peste ea, odată în
du-se într’un răsuflet spre cuibul mâne mut şi când îl îngroapă... vieaţă, ziua de Paşti.
părăsit... spre cuibuşorul ce-a fost .Nime nu dădea la noi în sat două Oamenii vedeau ce se petrece,
clădit cu atâta oboseală şi muncă parale po simţirea Marinei, — o şti dar nu le prea zărea în ochi. O fată
şi răbdare. Vai,... ce adeseaori, nici dumneata, domnişorule Vasilică, — care şi înainte de venirea străinilor,
urmă de cuib, şi, istovite, cu pu­ o fată cât un bărbătoiu, rămasă de avusese atâţia copii, nu mai putea
terile sleite multe,... foarte multe mică orfană de amândoi părinţii, să pară, cu purtarta ei de acum,
dintre ele... vor trebui să petreacă fără nici o rudenie în sat. că ne face satul de ruşine. Şi apoi
nopţi de-arândul, expuse la ploae De când s’a smuls din pruncie dacă n’ai mamă şi tată, dacă n’ai
şi vânt, pe acoperişul caselor. — tot slujnicuţă am ştiut’o, cu cămaşa o rudă mai apropiată care să ţină
Ele însă, nu desperează, s’apucă din murdară, cu faţa nespălată, cu pă­ la tine, — rar e omul străin, chiar
nou de muncă, vesele şi nepăsă- rul vâlvoiu. De cum a trecut de din neamul tău, care să se apropie
toare!.. şasesprezece ani, nime n’a mai bă- de tine să-ţi spună că greşeşti. Ştiu
De ce dar tu, când şi numai pe­ gat’o slujnică: începuse să facă copii, asta din vieaţa mea cea singura­
reţii neterminaţi ai unui cuibuşor, în tot anul câte unul. tică, domnişorule Vasilică, şi eu cât
clădit de închipuirea-ţi prea pre- Noroc că avea o cocioabă ră­ îmbătrânesc cu atâta văd mai lim­
tenzivă poate, se nărue, te laşi masă dela părjnţii ei; noroc că era pede că dacă n’ai o familie, nu în­
pradă desnădejdii. Iţi laşi sufletul tare cât un bou, şi, după cinci zile, semnezi nimic pe lumea asta, şi că
să-l roadă vermele îndoelii;. de ce eşia din lehuzie, si muncea pe la fără vatra familiară oamenii s’ar
laşi să te strivească decepţiile, să oameni cu ziua. Altfel nu ştiu cum sălbătici «mai dihai decât fiarele
te otrăvească, să te omoare scepti­ şi-ar fi hrănit copiii. Drept e iarăşi cele selbatice.
cismul, de ce? Oh! — scutură-ţi că copiii nu trăiră toţi; ba mi se Deci, cum îţi spun, pe Marina
desamăgirea, lasă lumina primăverii pare că mai mulţi erau cei morţi nime nu o înfrunta, nime nu o tră­
să-ţi împrospăteze credinţa şi cântă decât ce-i ce se tăvăleau prin prav gea de mânecă, deşi poate erau a-
şi saltă şi fi vesel... pe tîliţele satului, bătându-se cu cum femei cari o pizmuiau pentru
A fost prea amară înşelarea, prea toţi copiii, şi zburăturind cânii cu »traiul ei cel bun.
. groaznică lovitura, prea crudă iro­ pietre. Dar nemţii s’au dus, bunătăţile
nia? Ce-ţi pasă!. Aruncă-le în urmă Mi se pare numai trei îi mai ră­ lăsate de ei în cocioaba Marinei
privirea întunecată a ultimului tău măseseră când intrară nemţii în s’au isprăvit, şi ea a început să lu­
dispreţ; ridicâ-ţi fruntea cu mândrie sat, după retragerea oştirei române. creze din nou pe la casele româ­
şi lasă vântul primăverii să o ră­ Toată .lumea o vedea pe Marina nilor.
corească s’o netezească şi s'o lu­ hârjonindu-se pe uliţă, pe la portiţe Nu peste mult femeile băgară de
mineze. Deschide-ţi inima pe care când cu un vlăjgan de neamţ, când seamă că, subt rochiile din posta­
ai închis-o cu cheia desnădejdii şi cu altul. Dumneata ţi-aduci aminte, vul noii, cinstit de străini, Marina
lasă razele de soare să o încăl­ Domnişorule, că Marina asta la o- începe să se îngraşe iar. Dar cum
zească, s’o umple de pace şi de braz nu era urâtă. Atâta numai că lucrul acesta se petrecea regulat în
iubire. avea trupul prea de bărbat şi glasul fiecare an, nu se făcu pentru el