Page 2 - 1925-07

Pag. 90 — C O S I N Z E â N Â — - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 15—IV. 1925

B I S E R I C I Ş l C A T E D R A L E

de ALEXANDRU HODOŞ

Aparenţele sunt adesea în­ aerul câmpului în acest pă­ grăvească pereţii; odoarele le
şelătoare. Aceasta rămâne sin­ mânt al muncei noastre, biseri­ erau modeste; sfinţii, stângaci
gura noastră mângâiere. Almin- cuţele româneşti, pitulate într’u şi uscăţivi; şi, în locul solemne­
teri ar trebui să credem, că o cută de vale, sau ridicate lor organe, un biet dascăl în
n‘am ajuns încă să trăim sufle­ la adăpost pe o muche de deal, haine albe, cântăreţ în strana
teşte subt adevărată stăpânire eiau singurele cetăţui unde din stânga. Ca în cele dintâi
românească. cuvântul strămoşesc se bucura zile ale creştinismului, religio­
Am trecut acum o săptă­ de ocrotirea Cerului, şi unde zitatea noastră se învălea în
mână, în cea dintâi zi a Paş­ nu mai îndrâsnea să-şi facă loc sfiiciunea prevăzătoare a sără­
tilor catolice, prin vasta piaţă milostivenia jandarilor cu pană ciei, trezind în jurul ei cât mai
din mijlocul Clujului; — prin de cocoş. Acolo, între paginile puţin zgomot...
piaţa care a fost botezată de îngălbenite şi picurate cu lacrimi Templele cele mari, cu minuni
noi a „Unirei“, dar din cu­ de ceară, subt aripa de lemn de artă şi cu prisos de podoabe
prinsul căreia nici vechia Ca­ a clopotniţei, în faţa altarului scumpe, erau ale stăpânilor.
tedrală maghiară nu se poate ridicat din creştineasca trudă a Stăpânitori suntem acum noi
să fie smulsă, nici statuia tru­ satului, din graiul domol al înşi-ne. Dar ne închinăm tot în
faşului Matei Corvinul nu se unui preot bătrân, a veghiat chiliile de-odinioară. Şi ele sunt
cade să fie dărâmată. O lungă neadormită scânteia conştiinţei mult prea strâmte pentru bucuria
procesiune de credincioşi se naţionale, ca o candelă aprinsă noastră, căci în imnul de slavă,
revărsase în dimineaţa limpede la icoana Mântuitorului. !n tâl- pe care îl ridicăm astăzi spre
de Aprilie, şi clopotele sunau cuitoarele slove ale sfintei Scrip­ ceruri, ar trebui să răsune bi­
a sărbătoare, împrăştiind svonul turi ne vedeam pe noi înşine. ruinţa întreagă a lu minei şi a
lor sonor de-alungul străzilor Scuipaţi şi batjocoriţi de farisei, adevărului. Bisericuţele de ieri,
încăpătoare. întreaga cetate a însângeraţi de cununa spinilor, scumpe relicve ale unei istovii
învierii noastre naţionale era, răstigniţi pe crucea suferinţelor, de veacuri, vor rămânea pentru
par‘că a acestor clopote triumfă­ în vreme ce departe, într'un toată obştea mărturii sacre ale
toare, cari nu sunau pentru noi... castel cu fântâni frumoase, un credinţei. care ne-a mântuit.
Ne-am înşiruit şi noi, câteva împărat bătrân îşi spăla mâinile, Pentru sărbătoarea cea mare
zile'"după aceea, pe modesta ca Filat din Pont. a Invierei, avem nevoie însă
stradă a Bisericei ortodoxe, ca In trecutul încărcat de umbre de ziduri mai largi şi de cupole
să ascultăm sfânta slujbă a grele al neamului românesc din mai înalte. De clopote mai
Vinerei celei mari, într‘un strâmt Ardeal, credinţa în dreptatea puternice, de glasuri mai răsu­
locaş de rugăciune, în care a- lui Dumnezeu şi nădejdea în nătoare. De clădiri, da, monu­
bia a putut să încapă o fărâmă mult aşteptata înviere naţională mentale, din ale căror piepturi
de oameni din cucernica mul­ nu se despărţeau niciodată. late de piatră să isbucnească,
ţime românească: câţiva ge­ Creşteau împreună, din adâncul în auzul tuturor, mulţumirea cu
nerali, primarul, prefectul, ma­ inimii noastre, întocmai ca doi care lăudăm pe Domnul pentru
gistratura. Restul, am rămas a- copaci ai veşniciei, legaţi de nepătrunsa Lui bunătate.
fară să ne rugăm cu gândul, soartă în aceeaş tulpină. Bise­ Să vie, deci, meşterii noştri
ascultând din când în când ricile noastre nu-şi înălţau tur­ zidari, şi binecuvântaţii zugravi
ecoul cântărilor dinăntru. Am nurile lor ascuţite spre albastrul de chipuri dumnezeieşti, şi fău­
simţit atunci, încăodată, cât de văzduhului; ochiurile lor de rarii de alese podoabe sfinte,
neîncăpâtoare au rămas zidurile fereastră, prin care clipea ca să ridice, din bogăţia care
evlavioase, la adăpostul cărora ca o geană de lumină taina s’a întors acum în mâna noastră,
ne închinam altădată Dumne­ gândului nostru, nu se împo­ Catedralele zilelor de azi. Aşa
zeului părinţilor noştri. dobeau cu arcade gotice şi cu făceau strămoşii noştri, după
Vremurile s‘au schimbat. 0- scumpe vitraliuri; artişti vestiţi, fiecare biruinţă; ei nu uitau, în
dinioară, când nouă abia dacă plătiţi cu pungi de aur, nu ceasurile de belşug, pe Dumne­
ni se îngăduia să respirăm veniseră din alte ţări să-le zu­ zeul ceasurilor de primejdie.