Page 9 - vl_51
P. 9

Profesiune si vocatie





           legendelor populare, considerate jenant de simple în exprimare ori prea sărace în mesaj direct, ci se
           doreau reformulări savante ale acestor vechi teme. Dorinţa ridicării ştachetei s-a datorat, fie şi parţial,
           faptului  că,  deşi  nu  aveau  acces  la  studii  universitare,  gazdele  saloanelor  erau  culte,  educate,
           manierate. Instinctul lor matern le-a călăuzit nu spre studium legendi, adic  spre un parcurs intelectual ă
           care, pe calea filosofiei, s  duc  la desăvâşire , nu au devenit nici religioase însetate de absolut (Ernest ă  ă  6
                  7
           Bernea) , ci au fost preocupate de ceea ce numim noi azi literatura pentru copii. Or, în coordonatele
           epocii, literatura pentru copii va avea un rol didactic.
                    Deşi s-au dorit să se pună accent pe naturaleţe în exprimare, povestitorii din saloane au
           creat un stil artificial, unul pretins naiv. Era vorba despre o dispută literară mai vastă, fiind cunoscută
           ca disputa dintre antici şi moderni,  una între clasicism, în cadrul căruia s-au remarcat, printre alţii,
           Boileau şi Racine, curent care îşi propunea ca literatura franceză să se inspire din lucrările clasice ale
           Greciei şi Romei antice, şi un nou curent, vârful de lance al acestuia fiind Charles Perrault – el însuşi
           membru al Academiei Franceze şi părintele unui nou gen literar, basmul – unul conform căruia o
           literatură franceză viguroasă va fi cea care se va inspira din folclor, din creaţiile populare. Or, Charles
           Perrault  este  considerat  domnul  copilăriei  dintotdeauna   [...]  aureolat  de  peste  trei  secole  de  o
           celebritate universală greu de egalat. Spre această imprevizibilă glorie l-a lansat, începând cu 1697
                                                                               8
           (pe când avea deja 69 de ani!), cu volumul amintit mai sus,  Povești sau basme din trecut .
                    O parte din critica modernă afirmă că basmele publicate de Perrault au fost scrise în mod
           special pentru copii, numai că, în acel al XVII-lea secol, nu exista încă o literatură pentru copii, una per
           se. Opera sa a fost, ca şi a contemporanilor săi în ale povestirilor, destinată exclusiv saloanelor literare.
           El a transformat limbajul rustic, limpede şi simplu al poveştilor populare, într-unul urban, aristocratic,
           elegant şi rafinat, în măsură să ascundă, sub masca unui umor spumos, criticile la adresa societăţii şi a
           Curţii regale.
                    Basmele lui Charles Perrault sunt inspirate, după cum am menţionat deja, din naraţiunile
           populare, plăsmuite şi transmise din generaţie în generaţie. Iată câteva titluri: Cenuşăreasa, Frumoasa
           din Pădurea Adormită, Tom Degeţel, Motanul încălţat, Scufiţa Roşie, Doctorul Ştie-Tot. De fapt,
           basmul Cenuşăreasa a ajuns în Europa din Asia, prima menţiune scrisă din lume fiind cea din China, în
           jurul anului 860, iar prima din Europa provenind din Italia anului 1634, aşternută în scris în dialect
           napolitan. Charles Perrault a publicat-o sub numele de Cendrillon, în 1697, după care va fi publicată şi
           de Fraţii Grimm.
                    În deceniile următoare (Perrault va muri în 1703) va apărea un al doilea val al pasionaților
           de basme, unul care se va axa pe poveştile cu iz exotic, poveştile orientale, din care vor dispărea
           accentele critice la adresa unor aspecte ale societăţii. Cel mai cunoscut exemplu este cel al lui Antoine
           Galland – erudit poliglot, din 1670 secretarul particular al ambasadorului Franţei la Curtea otomană –,
           cel care a tradus din arabă O mie şi una de nopţi (1704–1717), povestiri care au constituit farmecul
           lecturilor copilăriei pentru numeroase generaţii. Sursa indirectă a respectivei creaţii în limba arabă –
           indirectă, deoarece a fost trecută prin filtrul persan –, a fost literatura sanscrită, aceeaşi literatură care
           va genera mai târziu, la nivelul secolului al XII-lea, povestirea Śukasaptati sau Shuka–Saptati, adică
           Cele şaptezeci de povești ale papagalului– shukaha fiind „papagal” în sanscrită, iar saptati însemnând
           „şaptezeci”. Ea cuprinde şaptezeci de povestiri cu substrat moral, despre care se afirmă că au fost
           6. Hugo din Saint Victor, op. cit., p. 20.
           7. Ernest Bernea, Îndemn la simplitate [Bucureşti], Editura Predania, s. a., p. 6. Jose Luis Borges, celebru pentru povestirile sale
           fantastice, în care a împletit cu talent idei filosofice şi metafizice cu teme ale fantasticului, a afirmat că teologia face parte din
           literatura fantastică (Gheorghe Grigurcu (ed.), Mic tratat de estetică teologică, Bucureşti, Eikon, 2016, p. 6).
           8. Charles Perrault, Basme, Editura Paralela 45, 2014, passim.

            Vox Libri, Nr. 2 (51) - 2019                                               7
   4   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14