Page 14 - 1933-05
P. 14

GRIGORIOS XENOPOULOS: STANCA ROŞIE                               287

          —  Tot cc sc poate!                              Se  aplecase  şi  se  uita  acum  cu  atenţie  la  bostani.
          Fotinl dădu din căpşor.                        Aveau  floricele  multe,  ascunse  sub  frunzele  late.
          —  Dragă,  spune-mi  mai  bine  că  eşti  un  ne­  Unele prinseseră chiar şi rod.
        statornic  !...  Laşi  pe  una  şi  iei  pe  alta...  Ca  şi   —  Uite, uite câţi pepeni se pregătesc.
        Mimis!... Se vede că e ereditar în familia voastră.  Şi deodată:
          —  Aşa  ?  mulţumesc!  zise  tânărul  râzând  fără   —  Nu  ştii,  Anghele,  ce  repede  se  coc!  Să  stai
        să  vrea  la  amintirea  unei  cutii  pline  cu  bileţele,   aici  noaptea,  în  timpul  verii,  cu  lună,  şi  e-o  plă­
        pe  care,  cu  adevărat,  o  avusese  şi  el  cândva,  în   cere!  In  mijlocul  tăcerii,  auzi  un  crrr...  crrr...
        tinereţea  lui,  ca  şi  Mimis.  Dar  de  ce  zici  în  fa­  Sunt  pepenii  copţi  cari  trosnesc  şi  cresc.  Zile  în­
        milia voastră şi nu zici în familia noastră?     tregi  îi  vedeai  mici,  cruzi,  piperniciţi—  de  zi­
          —  A,  mă  ierţi!  zise  Fotini  cu  vioiciune  şi  cu   ceai  că  n'au  să  se  facă  niciodată...  şi  deodată
        un  gest  frumos  de  protestare.  Pe  mine  nu  mă   le  vine  vremea,  şi  iacă,  se  fac  într’o  noapte.  Şi
        amesteca!  Eu  sunt  fata  tatii,  din  neamul  lui  San-   dacă  se  întâmplă  să  iei  în  mână  vreunul,  —  aşa
        ders, Englezoaică!                               cum  deseori  am  făcut  eu,  —  simţi  crrr...  crrr...
          —  Englezoaică... Zachintiană.                 cum îţi creşte în mâini. Mister!
          —  Da!  Englezoaică-Zachintiană!  Şi  ştii  ce  în­  Tânărul  îşi  închipui  impresia  şi  o  găsi  intere­
        seamnă  !  înseamnă  că  se  poate  să  nu  iubesc  nici­  santă  şi  bizară.  Şi  o  puse  îndată  în  legătură  cu
        odată;  dar  dacă  se  va  întâmpla  totuş  să  iubesc   o  altă  impresie,  pe  care  o  avea  tocmai  dela  Fotini.
        odată,  —  s’a  isprăvit!  are  să  fie  întâia  şi  cea  din   Tot  aşa  i  se  părea  şi  lui,  ori  de  câte  ori  o  apuca
        urmă oară!                                       şi  o  strângea  în  braţe.  Trupul  fetei,  in  vremea
           Se  ridicase  şi,  pe  când  rostea  ultimele  cuvinte,   creşterii  lui,  plin  de  sevă,  se  umfla,  creştea  din
        îşi freca cruciş şi răsturnând palmele: s'a isprăvit!  moment  în  moment.  Era  cel  mai  puternic,  cel
          Anghelos se înfioră.                           mai  minunat  dintre  farmecele  epocii  ei  de  des-
           Pe  înserate,  plimbându-se  şi  stând  de  vorbă,   voltare  trupească.  Acum  câţiva  ani  ai  fi  crezut-o
        ajunseră  fără  să  bage  de  seamă  până  la  grădiniţa   poate  mică,  crudă,  pipernicită,  şi  ai  fi  zis  că  n'are
        cu  zarzavaturi.  Era  aproape  de  Sfânta  Fotini,  în   să  se  coacă  niciodată.  Deodată  însă  vine  clipa,
        spatele  vechei  case  a  «bunicului  ».  Zarzavaturile   şi  iacă,  într'un  an  se  face  femee.  Şi  era  anul  acesta
        înverzeau  în  toate  nuanţele,  dela  fragedul  galben-   noaptea  fermecătoare  cu  lună,  în  care  creşte  tros­
        auriu,  până  la  verdele  întunecos  al  untdelemnului,   nind  fructul  plin  de  miez.  De  aceea  îmbrăţişarea
        în  răzoarele  simetrice  ale  grădinii;  unul  din   ei  avea  atâta  mişcare,  atâta  viaţă,  atâta  pornire.
        cele  mai  mari  era  semănat  cu  pepeni  galbeni  şi   O  strângea  şi  simţea,  —  mister!  —  crescând  în  bra­
         verzi.                                          ţele lui.
           —  Plante  atât  de  mici,  şi  pot  face  fructe  aşa   Nu-i  era  aşa  dar  destulă  plăcerea  ascunsă  şi  ne­
        de  mari,  zise,  ca  să  spună  ceva,  Anghelos;  nu-i   asemănată,  de  care  se  bucura  atât  de  uşor,  cu
         şi acesta unul din paradoxele naturii?          dreptul  de  văr?  —  se  gândea  acum  Anghelos;  de
           —  Da,  se  grăbi  să  răspundă  Mimis;  exact  aceeaş   ce  să  ceară  mai  mult,  cu  primejdia  s’o  piardă  şi
        idee  a  avut-o  şi  un  filozof,  până  în  ziua  în  care   pe  aceasta?  De  ce  să  caute  să-i  răsădească  o  dra­
         i-a  căzut  drept  în  nas  o  ghindă  din  stejar,  şi  şi-a   goste,  poate  nefolositoare  pentru  el,  iar  pentru  ea,
        schimbat-o.                                      nelegiuită, profană, întunecoasă, neiertată?
           —  In nas? întrebă Fotini.                      De  dimineaţă,  salutarea  în  odăiţa  care  mirosea
           —  Tu,  fetiţo  dragă,  să  vorbeşti  numai  Sâmbâtal   a  stânjinel  şi  feciorie  făcu  să-l  năpădească  un
         ii  răspunse  Mimis,  cam  supărat  că  îi  stricase  cu   simţimânt  de  milă  care-1  îmblânzea  şi-l  desarma.
         gluma ei frumosul răspuns.                      Ii  fu  milă  de  ea,  ca  şi  cum  îi  făcea  cea  mai  mare
           Zicala  numai  Sâmbăta  rămăsese  de  pomină  dela   nedreptate.  Se  gândi  la  nestatornicie,  se  mai  gândi
         nenea  Anastasis,  grădinarul.  Intr’o  zi,  —  povesti   că  la  urma  urmei  n'o  iubea  decât  din  dorinţa  să
         Fotini,  —  pe  când  erau  mici,  îl  necăjeau  în  grădină   o  aibă  trupeşte.  Şi  iată  că  acest  trup,  putea  să-l
         in timp ce săpa, şi-l tot întrebau.             vadă,  să  se  bucure  de  el,  să-l  îmbrăţişeze,  să-l
           —  Dar  asta  nu  se  spune,  zise  Fotini,  să  ţi-o   sărute.  Ii  era  de  ajuns.  De  ce  era  atât  de  egoist  ?
         spue mai bine Mimis...                          De  ce  să  împodobească  în  zadar,  cu  vorbele  obiş­
           Mimis  i-o  spuse  la  ureche  cu  cea  mai  mare   nuite  şi  gesturile  veşnic  aceleaşi,  o  dorinţă  efe­
         plăcere.                                        meră  poate,  care  putea  cu  timpul  să  se  stingă
           —  Şi  atunci  nenea  Anastasis,  —  încheie  Fotini,—   neîndestulată,  aşa  cum  deseaori  i  se  întâmplase?
         ne-a  răspuns  numai  Sâmbăta,  dar  cu  un  ton!...   Şi  căindu-se  de  ceea  ce  visa  dimineaţa,  seara  se
         Iţi  închipui  ce  râs  a  fost!  Sunt  ani  de-atunci  şi   hotărî  să  fie  cu  ea  mai  simplu,  naiv,  cu  aer  părin­
         tot  mai  ţinem  minte  şi  se  vede  că  n'o  să  uităm   tesc,  —  să  se  uite  la  ea  cu  priviri  de  dragoste,
         niciodată acest răspuns.                        fără magnet, să-i vorbească fără viclenie.
           —  Aşa iau fiinţă proverbele, zise Anghelos.     Avea credinţa că era a lui!
           —   Adevărat?...  aşa  s’or  fi  făcând?...  întrebă   Zilele  treceau  la  Stânca  Roşie  cu  aceeaş  felu­
         Fotini având aerul că era cu gândul aiurea.      rime monotonă.
   9   10   11   12   13   14   15   16   17   18   19