Page 7 - 1933-08
P. 7

EMANOIL BUCUTA: COLECŢIA DE ARTA ZAMBACCIAN                            453


          poezia,  povestirea,  oratoria,  muzica  şi  arhitectura   degradări  nesimţite,  e  ca  o  îmbătare  a  luminii  şi
          au  putut  să  ne  amăgească  atunci  şi  să  ne  facă   o  neaşteptată  sete  şi  încântare  de  viaţă.  Florile
          să  amintim  mai  mult  în  treacăt,  în  istoria  culturii   vorbesc prin graiul lor, care e totdeauna de pri-
          noastre  tinere,  acest  capitol  vrednic  de  un  chenar
          de  aur.  Luchian  stă  în  mijlocul  lui,  cu  privirea
          adâncă  şi  stăruitoare  şi  cu  zâmbetul,  care  e  mai
          mult  o  sugere  a  buzelor  uscate  şi  subţiate  de  su­
          ferinţă,  ca  un  martor  fără  pereche.  El  n’a  trecut
          nici  prin  academismul  nici  prin  revoluţia  croma­
          tică  a  Apusului.  El  e  al  nostru.  Nimeni  n’ar  putea
          să  spună  un  nume  de  meşter  străin,  pe  care  să-l
          fi  urmat  sau  dela  care  să  fi  împrumutat.  A  început
          să  umble  în  paşii  lui  Grigorescu,  dar  cu  umbletul
          lui  mai  lung  şi  mai  băieţesc,  l-a  pierdut  curând
          şi  a  descoperit  alte  colţuri  de  vedere  şi  alte  lu­
          mini,  unde  era  singur.  Ce  poate  fi  mai  al  pămân­
          tului  nostru  decât  acest  puiu  de  om  aplecat  pe
          albioară  şi  frecat  voiniceşte  la  cap,  şi  ce  frăgezime
          de  acuarelă,  mai  adevărată,  decât  acest  păr  clă-
          bucit,  cu  smocuri  în  care  ţi  se  pare  că  vezi  umflân-
          du-se  şi  spărgându-se  pe  rând,  băşicile  irizate  ale
          săpunului ?
            Colecţia  Zambaccian  s’a  îmbogăţit  de  curând
          cu  nişte  flori,  Trandafiri  albi,  care  pot  sta  alături
          de  tot  ceea  ce  a  dat  mai  bun  acest  neajuns  gră­
          dinar al culorii. In alte pânze, cu tufănele, cu flori













                                                                   Femeia care-şi spali copilul de Luchian

                                                           măvară  şi  de  tinereţe,  cu  toate  că  mâna  care  le
                                                           scoate  din  nefiinţă,  lipsită  de  puteri,  a  trebuit
                                                           să-şi  lege  cu  fâşii  de  cârpă  pensula  de  degete.
                                                           Dincoace,  în  această  izbucnire  de  alb,  care  se
                                                           joacă  între  gălbior  şi  trandafiriu,  e  ca  o  slabă  ră­
                                                           ceală,  în  care,  dacă  închizi  ochii  şi  ţi-aduci  aminte,
                                                           simţi  chinul  de  moarte  al  artistului,  care  nu  se
                                                           dă,  dar  nu  se  dărâmă  mai  puţin  în  genunchi.  O
                                                           boare  de  umanitate  suferindă,  ca  o  rouă,  tremură
                                                           peste aceste alburi feciorelnice şi străvezii.
                                                             Vin  apoi  portretele,  cele  trei,  care  descopăr  pe
                                                           Luchian  ca  pe  un  pătrunzător  analist:  până  la
                                                           durere  şi  la  autoflagelare,  când  e  vorba  de  Auto­
                                                           portret,  într'o  lumină  galbenă  de  dincolo,  jumă­
                                                           tate  de  putregaiu  şi  jumătate  de  aureolă;  până
                                                           la  sănătate  bucălată  şi  început  de  dragoste,  când
                        Autoportret de Luchian             e  vorba  de  Capul  de  femee,  cu  cârlionţii  bălai
                                                           la  ceafă,  cu  bluzuliţa  pe  un  bust  întins,  cu  bărbia,
          de  câmp  sau  chiar  cu  trandafiri,  pe  lângă  acea   cu  privirea  şi  cu  tot  profilul  numai  într'atât  băie­
          ştiinţă  şi  acel  simţ  al  nuanţelor,  care  pot  să  lu­  ţeşti  întrucât  sunt  ştrengăreşti  fără  să  pară;  până
          creze,  cu  aceeaş  culoare,  abia  individualizată  prin  la  nevinovăţie  de  ani  şi  de  suflet,  când  e  vorba
   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12