Page 7 - 1933-08

EMANOIL BUCUTA: COLECŢIA DE ARTA ZAMBACCIAN 453

poezia, povestirea, oratoria, muzica şi arhitectura degradări nesimţite, e ca o îmbătare a luminii şi
au putut să ne amăgească atunci şi să ne facă o neaşteptată sete şi încântare de viaţă. Florile
să amintim mai mult în treacăt, în istoria culturii vorbesc prin graiul lor, care e totdeauna de pri-
noastre tinere, acest capitol vrednic de un chenar
de aur. Luchian stă în mijlocul lui, cu privirea
adâncă şi stăruitoare şi cu zâmbetul, care e mai
mult o sugere a buzelor uscate şi subţiate de su­
ferinţă, ca un martor fără pereche. El n’a trecut
nici prin academismul nici prin revoluţia croma­
tică a Apusului. El e al nostru. Nimeni n’ar putea
să spună un nume de meşter străin, pe care să-l
fi urmat sau dela care să fi împrumutat. A început
să umble în paşii lui Grigorescu, dar cu umbletul
lui mai lung şi mai băieţesc, l-a pierdut curând
şi a descoperit alte colţuri de vedere şi alte lu­
mini, unde era singur. Ce poate fi mai al pămân­
tului nostru decât acest puiu de om aplecat pe
albioară şi frecat voiniceşte la cap, şi ce frăgezime
de acuarelă, mai adevărată, decât acest păr clă-
bucit, cu smocuri în care ţi se pare că vezi umflân-
du-se şi spărgându-se pe rând, băşicile irizate ale
săpunului ?
Colecţia Zambaccian s’a îmbogăţit de curând
cu nişte flori, Trandafiri albi, care pot sta alături
de tot ceea ce a dat mai bun acest neajuns gră­
dinar al culorii. In alte pânze, cu tufănele, cu flori

Femeia care-şi spali copilul de Luchian

măvară şi de tinereţe, cu toate că mâna care le
scoate din nefiinţă, lipsită de puteri, a trebuit
să-şi lege cu fâşii de cârpă pensula de degete.
Dincoace, în această izbucnire de alb, care se
joacă între gălbior şi trandafiriu, e ca o slabă ră­
ceală, în care, dacă închizi ochii şi ţi-aduci aminte,
simţi chinul de moarte al artistului, care nu se
dă, dar nu se dărâmă mai puţin în genunchi. O
boare de umanitate suferindă, ca o rouă, tremură
peste aceste alburi feciorelnice şi străvezii.
Vin apoi portretele, cele trei, care descopăr pe
Luchian ca pe un pătrunzător analist: până la
durere şi la autoflagelare, când e vorba de Auto­
portret, într'o lumină galbenă de dincolo, jumă­
tate de putregaiu şi jumătate de aureolă; până
la sănătate bucălată şi început de dragoste, când
Autoportret de Luchian e vorba de Capul de femee, cu cârlionţii bălai
la ceafă, cu bluzuliţa pe un bust întins, cu bărbia,
de câmp sau chiar cu trandafiri, pe lângă acea cu privirea şi cu tot profilul numai într'atât băie­
ştiinţă şi acel simţ al nuanţelor, care pot să lu­ ţeşti întrucât sunt ştrengăreşti fără să pară; până
creze, cu aceeaş culoare, abia individualizată prin la nevinovăţie de ani şi de suflet, când e vorba