Page 10 - 1913-38

Pag. 554. C O S I N Z E A N A Nr. 38.

Şi oamenii de geniu, conştii de valoarea ce o Nu e însă vreme pentru recriminări zadarnice.
reprezintă, au şi voinţă de fier. Vlaicu a murit, pecetluind cu sângele lui tine
*
* * credinţa în izbânda idealului, ce-1 călăuziâ.
Acum că ni s’a prăbuşit fără veste, cea mai cu­ Ziarele spun, că ilustrul mort avea o expresi
rată glorie, ce a dat-o vr’odată Ardealul neamului ro­ aşa de liniştită: păreâ că doarme, zimbind în alintare
mânesc şi omenirii - nu putem nici plânge; lovitura unui vis de vrajă.
a fost aşa de năpraznică, încât ne-a curmat deadrep- în zimbetul lui supra-pământean, el pare a n
tul orice judecată. spune, cu cea din urmă sforţare a vieţii:
Va trebui vreme îndelungată, să ne venim în ori, — Nu plângeţi, prietinilor, căci lacrimile sut
cumpănind cu judecata limpede, năpasta grozavă, ce pentru femei şi copiii Lacrimile sunt zadarnice şi sti
a dat peste noi.
pide. Acum, că am trecut peste limita Morţii, ce mi­
Azi cetim jurnalele şi depeşile, cu ochii tulburi, sia! întotdeauna alături, când spintecam văzduhul, li
cu mintea rătăcită, de această catastrofă, pe care - nu­ ându-mă la întrecere cu vulturii... acum înţeleg, c
mai acum ne dăm seama cu adevărat — o întrevedeam. Moartea e un lucru aşa de uşor... O prăbuşire de
De câte ori nu ne-am zis, cel puţin în gândul clipă — nici n’am avut măcar vremea să învârt cârm
nostru: „Pentru ce mai zboară Vlaicu ? Ne-am con­ — şi totul s’a isprăvit... în clipa următoare privian
vins pe deplin de genialitatea invenţiei. Să zboare alţii;
ca un străin la resturile maşinii şi la acele ale mei
să zboare piloţii... piloţi avem sute şi mii, dar Vlaicu
— şi, trebue să vă declar, că am rămas destul c
e unul...“ mulţumit cu ravagiile, ce au îndurat bietele mele os<
Gândul acesta ne-a cutremurat pe toţi - şi totuş minte! Puteau fi expuse, cu destul decor, şi pe cat«
l’am lăsat să zboare înainte, — şi ţara românească a fale, unde mă aşteptau decoraţii, dicţii chilometrice -
vărsai sute de mii de lei, comandând aeroplane dela şi funerarii princiare.
străini...
* Mă împrietenisem cu Moartea şi, după cum văi
* *
s’a ţinut şi ea de vorbă. Când am simţit coasa <
şuerând de-asupră-mi, nici n’am clipit din gene :
i-am spus: „Prea bine, nerăfuim! Mai puteai să m,
aştepţi ceva, dar dacă afli, că afacerea e urgentă, ach
tăm — şi gata! Nu uita însă, că eu sunt biruitori
şi că gestul tău pripit contribuie, o mână de lauri m;
mult, la gloria mea de nemuritor...“
Ilustrul mort grăeşte adevărul.
Eroii adevăraţi, nu mor între perne, vaietându-s
ani de-alungul, milogindu-se, în luptă cu moartea.
Ei se prăvălesc ca un brad uriaş izbit de trăzm
înfiorând prăpastia în rostogolire; ei se frâng şi <
sfărâmă în ţăndări, dar nu se pleacă şi nu se da
îndărăt, rămânând întotdeauna, cu ochii aţintiţi spi
culmea ideală 1
Se prăbuşeşc adese — ei îşi dau seama, c
vieaţa lor aparţine neamului şi omenirii — dar pici
turile de sânge, ce brăzdează locul martiriului sunt ti
atâtea sămânţe, ce vor aduce roade din belşug.
Vor veni alţii şi alţii — probabil cu întârzie
mari — dar vor veni cu siguranţă, căci sângele ma
tirilor n’a curs niciodată deageaba.
Sângele lor sfânt indică drumul spre muncă
izbândă; iar mormântul lor se preschimbă în altar c
închinare, unde ei au adus cea dintâi şi cea m,
înaltă jertfă, ce se poate oferi: vieata!

Visul lui Vlaicu... Frumosul lui vis de-a trece Carpaţii,
— zugrăvit pe ilustrate făcute la Bucureşti îndată după
nenorocita lui cădere.

i