Page 12 - 1906-03
P. 12

60                          LUCEAFÂRUL                   Nrul 3, 1906.
           boerească,  cu  nume mîndru. N’ar fi  fost  în stare   greşeli  de  se  crucia  popa  lancu.  „Bine,  măi
           să  se  împotriviască  la  cea  mai  mică  voinţă  a   Dane,  dar  cum  ai  putut  să  scrii  aşa!  Ia,  măi
           copilei.  La  ce  s’ar  şi  împotrivi?  Ea  a  băgat  de   Dane,  cum  ai  putut  ?“  Dan,  palid,  ca  după
           samă  că  Ella  prinde  să  bată  din  aripioare,  a   boală,  se  uita  cu  ochii  mari,  îndureraţi  îndelung
           văzut  şi  s’a  bucurat  din  tot  sufletul.  Ce  e  viaţa   la  popa,  pînă  acesta  nu  mai  putea  să-i  sufere
           asta,  cînd  trăeşti  ca  o  bucată  de  lemn  ?  Şi  ce   privirile.
           primejdie  putea  să  urmeze  de  aci  ?  Nimic  !  I   „Lasă-1,  părinte,  lasă-l  să  mai  iasă  pe-
           se  distrage  fata  şi  odată  va  rîde  mult  ea  în­  afară,  că  se  prăpădeşte  aşa.  Nu  vezi  că  se
           săşi,  cum  a  scâlciat  capul  unui  fecior  de  popă   prăpădeşte  părinte?"  —  Şi  preutesiiise  umpleau
           românesc.                         ochii de lacrimi.
            Numai  cît  nu  se  întîmplă  în  lume  toate  după   „Măi,  Dane,  măi,  spune-mi  ce-î  cu  tine,
           cum  judecă  împăraţii  chiar.  Că  gîndul  merge   mă  ?  —  Spune-mi  tu  mie  că  doar’  de-acea  ţi-s
           drept,  din  treaptă  în  treaptă,  dar  inima  are   tată!
           atîtea  ascunzişuri,  de  nici  cînd  nu  ştii  care  va   —  Ce  să  am,  tată,  iacă,  ce  să  am?“  Glasul
           eşi la iveală.                    îi  era  aşa  de  plin  de  durere,  de  popa  Iancu
             In  vacanţa  aceasta  şi  cea  din  al  doilea  an   treî-patru  zile  nu-î  mai  da  nimic  de  lucru.  Dar
           —  cea  din  urmă  vacanţă  a  lui  Dan  ca  student   de  cîte  ori  îl  auzia  cîntînd  acolo  în  grădină,
           la  gimnas  —  tinerii  au  ajuns  acolo,  încît  întîl-   popa  lăncii  simţia  o  mînie  mare  în  piept.
           nindu-se  nu-şi  mai  puteau  lua  ochii  unul  de  la  Atunci  ar  fi  fost  în  stare  să-i  tragă  o  sfîntă  de
           altul,  iar  cînd  nu  se  vedeau,  gîndurile  le  erau   bătae,  aşa  fecior  june  cumu-î,  de  să-l  pome-
           aceleaşi.                         niască.  Dar  cînd  îl  vedea,  cînd  îl  vedea  acasă,
             De  multe  ori  în  liniştea  înserării,  din  grădina   preotul nu mai era omul de mai ’nainte.
           încinsă  de  zîd,  se  auzia  glasul  curat,  puternic,   Dan,  în  aceşti  doi  ani  din  urmă,  drept  că  s’a
           mlădios  a  lui  Dan,  cum  se  înalţă  şi  pluteşte   făcut  bărbat,  dar  nu  aşa  cum  şi-l  închipuia
           peste  întinderea  aceea  străină.  Şi  cînd  suspinele   popa.  Unde  s’a  mai  pomenit  în  neamul  lor
           din  urmă  ale  doinei  muriau  prin  întunerecul   obrajii  aceia  veştezi  şi  ochii  vecinie  plini  de
           stejarilor  boltiţi,  murmurul  coardelor,  îndrăgit   durere  ?  Şi  cînd  Iancu  îşi  arunca  din  cînd  in
           par’că  de  cîntecul  care  s’a  stîns,  se  înălţa  sfios   cînd  privirea  la  chipul  „popii  cel  bătrîn",  îi
           caşi  cînd  i-ar  fi  teamă  şi  caşi  cînd  totuşi  ar   părea  că  acesta  zimbeşte  batjocoritor.  Atunci
           vrea  să  ajungă  doina  de  mai  ’nainte.  —  Dru­  simţia  că  pe  la  inimă  se  ’mpetreşte  ceva  în  el
           mul  trecea  pe  lîngă  grădină,  şi  se  opriau   şi  să  fi  ferit  Dumnezeu  să  nu-i  fi  zis  o  vorbă
           oamenii  în  loc  cînd  veniau  de  la  muncă,  ascul­  împotrivă.
           tau,  şi  cînd  plecau  mai  departe,  clătinau  din   Dar  mai  avea  popa  Iancu  o  nădejde.  Dan  e
           cap mirîndu-se.                    primit  între  clerici  şi  între  cîntecele  de  biserică
             Popa Iancu auzia şi el, cu ochii încruntaţi.  i  se  vor  deştepta  gîndurî  mai  bune  şi  se  va
             „Ce-î  asta,  Mărio,  spune-mi  înţelegi  tu  ce-i   trezi  în  el  sufletul  de  neam  chirotonit  al  Mun­
           asta?  Ştii  tu  cum  mi  se  strînge  mie  inima?  Să   teneştilor. Şi tot va da Dumnezeu să fie bine.
           vezi numai că n’are să fie bine. Eu ştiu că n’are   Dan  nu  s’a  împotrivit.  A  mers  şi  a  îmbrăcat
           să fie bine."                      vestmîntul  lung  preoţesc,  ca  ori  care  alt  tînăr.
             îl  punea  pe  Dan  să  scrie,  să  copieze.  îi   De  ce  să  nu-1  îmbrace  ?  Că  doar’  acum  e  om
           da  pe-o  zi  muncă  de  patru  zile.  —  „Dane,  e   mare  şi  trebue  să-şi  vadă  de-o  slujbă.  —  Dar
           lipsă  mare  de  scrisorile  acestea.  Vezi  de  le  dă   după  o  lună  de  seminar,  popa  Iancu  primi  o
           gata  că  eu  nu  am  vreme!“  îi  venia  de  multe   scrisoare  scurtă  de  ia  superioritate:  „Fiul  Dtale
           ori  gîndul  urit  să-l  închidă  pe  Dan  acolo  în   înainte  cu  două  săptămîni  ne-a  spus  că  l-ai
           casă  să  poată  lucra.  Punea  cheea  în  broască,   chemat  acasă,  fiind  bolnav.  Dacă  eşti  mai  bine,
           dar  o  scotea  grabnic,  părîndu-î  par’că  prea   să vie cît mai în grabă în interesul lui".
           copilăresc lucrul acesta.           Popa  lancu,  citind  scrisoarea  asta,  gemu
             Şi  Dan  scria  ce  scria,  dar  de  la  o  vreme   caşi  cînd  1-aî  fi  junghiat  cu  un  fer  ars  prin
           nu  mai  putea  face  nimic  bine.  Trecea  preste  inimă.  Stătu  apoi  aşa  ca  înlemnit,  în  mijlocul
   7   8   9   10   11   12   13   14   15   16   17