Page 15 - vl_53
P. 15

Profesiune si vocatie
                                                                   ,
                                                    ,



       epocii lor. Această constatare mi-a fost oferită de cercetarea istoriei concepțiilor privind conservarea
       patrimoniului pe teritoriul actual al României. Am început cu epoca preistorică și am ajuns până în cea
       contemporană, căutând concepțiile referitoare la felul în care erau abordate teritoriile, construcțiile și
       obiectele. Cercetarea mea s-a constituit în teza mea de doctorat, inițial demarată în antropologie
       culturală sub îndrumarea regretatului profesor doctor Radu Florescu, după care a profesorului doctor
       Ioan Opriș. Mai târziu, la îndrumarea domnului Opriș, am
       publicat teza, în 2010, la Editura Oscar Print, cu titlul
       „Locuri, zidiri și odoare”.
              Ceea ce am constatat în cercetarea mea este faptul
       că oamenii din toate timpurile au fost mult mai atenți să
       păstreze pentru viitor acele locuri, clădiri și obiecte care
       aveau o anumită valență sacră. Cele care nu au căpătat
       această calitate au fost apreciate doar pentru valoarea lor
       financiară sau estetică, însă nu au beneficiat de mai multă
       grijă de a le păstra așa cum erau. Pot exemplifica asta cu
       felul în care bijuteriile de aur erau retopite și făcute altfel,
       palatele voievodale erau tratate cu oarecare indiferență
       după schimbarea voievozilor, așa că acum avem bisericile
       ctitorite în Curtea de Argeș sau în Târgoviște, dar nu și
       palatele acelor voievozi care au guvernat de acolo Țara
       Romanească.  Cel  mult,  acele  locuri,  fiindcă  fuseseră
       sfințite, au fost totuși tratate cu respect, construindu-se
       acolo,  chiar  peste  ruinele  vechi,  eventual  alte  clădiri
       importante atunci.
              Și atunci, așa cum demonstrează cu mare precizie
       Mircea Eliade în volumul „Sacrul și profanul”, fiindcă se
       pare că există chiar la persoanele nereligioase un mod de
       abordare a lumii aproape identic cu cel religios, pot spune
       că o considerare a mărturiilor culturale ale trecutului ca
       fiindu-ne „sfinte” ar duce la o abordare mai corectă a lor, și
       ar lăsa viitorului mărturiile necesare pentru o fundamentare bazată pe o mai bună înțelegere. Această
       „sfințenie” nu ar veni din religiozitate, ci dintr-un respect adevărat și afectuos față de acele locuri,
       clădiri și lucruri. Așa cum putem considera că părinții noștri ne sunt sfinți în dragostea noastră față de
       ei, putem extinde această abordare și la mărturiile fizice din istorie, adică față de ceea ce numim
       cultură. Compoziția ei este extrem de amplă, chiar vastă. Ea constă atât în elemente nemateriale
       (concepții și idei – chiar dacă unele sunt consemnate în cărți, în forme tangibile) și elemente materiale
       care se constituie în ceea ce se numește Patrimoniu Cultural Material.
              Majoritatea elementelor componente ale acestui patrimoniu sunt venite din trecut! Așadar,
       chiar dacă se petrec evenimente importante în cultura actuală, trebuie să înțelegem că ele tot pe trecut
       se bazează, și că acesta trebuie bine îngrijit. Iar această grijă trebuie totuși favorizată și de nivelul
       politic al unei țări, care astfel își poate menține și chiar crește prestigiul politic. Așadar, am avea nevoie
       de a reconsidera și noi modul în care abordăm în totalitate ceea ce numim cultură. Deci o pledoarie
       pentru asigurarea, chiar de la nivelul politic, a protejării independenței culturii.

       Vox Libri, Nr. 4 (53) - 2019                                                        13
   10   11   12   13   14   15   16   17   18   19   20