Page 15 - 1929-n1
P. 15

14                        IOAN  SLAVICI

                împrejurările  asupra  acestui  principiu,  pentrucă el  se potri­
                veşte  cu  firea  cea  adevărată  şi cu felul de  a fi şi  de  a simţi
                al  Românului.
                     Pe  Şirieni  nu  alţii  i-au  înduplecat  să  ceară  primărie
                deosebită  pentru  sine  înşişi:  îndemnul  acesta  era  pornit
                din  dorinţa  de  a  trăi  în  bună  pace  alăturea  cu  Şvabii  şi
                cu  Maghiarii.
                     „Când  întâlneşti  în  calea  ta  un  Român, — îmi  zicea
                mama, — să-i zici  „Bună  ziualu,  dar  Maghiarului  să-i  zici
                „Io  napot!“, iar Neamţului  „Guten  Tag/“ şi treaba fiecăruia
                dintre  dânşii  e,  cum  îţi  dă  răspuns.  Tu  datoria  să  ţi-o  faci
                şi  faţă  cu  cei  ce  nu  şi-o  fac  pe  a  lor  faţă  cu  tine“.
                     Ea  mă  mustra  deci  cu  multă  asprime  când  afla,  că
                strig şi eu „Ungur bungur!“ şi  „Neamţ cotofleanf!'*  „Săracii
                de  ei, — îmi  zicea, — nu  sunt  vinovaţi,  că  n’au  avut  parte
                să  fie  Români!“.
                      In  gândul  lumii,  din  care  dânsa  făcea  parte,  vinovat,
                 chiar  greu  vinovat  era  cel  ce  prin  purtările sale îi făcea pe
                 ai  săi  fie  de  ruşine,  fie  mai  ales  urgisiţi.
                      „Supărarea, — îmi mai  zicea  mama, — ori  şi  cât  de
                 adâncă  ar  fi  ea,  de  azi  pe  mâine  să  n’o  duci.  Serile  să  nu
                 te  culci  mai  înainte  de  a  te  fi  împăcat  cu  toţi  ai  tăi,  căci
                 pe  cel  ce  adoarme  supărat  îl ispiteşte Necuratul  prin  somn.
                 Cu  aceia  dar,  cu  care  dintr'un  blid  nu  mănânci,  să  nu  te
                 superi,  căci  cu  dânşii  foarte  cu anevoie  ajungi la  ’mpăcare.
                      Mai  stăruia  mama  să  nu  las  mâncare  ’n  farfurie,  ci
                 să-mi  iau  din  blid  numai  cât  pot  să  mănânc,  fiindcă  ceea
                 ce  rămâne  ’n  blid  se  păstrează  pentru  alţi  oameni,  iar
                 ceeace laşi în farfurie, li  se  aruncă porcilor  ori câinilor,  şi e
                 mare păcat să tragi pentru porci ori pentru câini mâncare dela
                 gura  oamenilor.
                      Vorbind  despre  oameni,  ea  nu-i  înţelegea  numai  pe
                 Români,  căci  îmi  mai  dădea  tot  atât  de  stăruitor  şi  altă
                 îndrumare.
                      „Dacă-ţi  rămâne o  bucată de pâine, — îmi zicea, — şi o
                 cer  dela  tine  doi  dintre  ai  tăi,  s’o  tai  în  două bucăţi  deo­
                 potrivă  de  mari,  pentru  fiecare  câte una.  Tot  aşa  să faci  şi
                 dacă  doi  străini,  îţi cer  bucata.  Dacă  însă unul dintre  ai tăi
                 şi  un  străin  ţi-o  cer,  să  tai  bucata  aşa,  ca  una  din  cele
   10   11   12   13   14   15   16   17   18   19   20