Page 10 - 1913-03
P. 10

Costache  erâ  şeful  bandei  şi  cel  mai  bătrân,  erâ   „Ei,  nene  Nicule  şi  ţaţă  Lino,  ziua  de  astăzi  să
         cunoscut  cu  stăpânii,  de  când  cuconu  Nicu  trecea  cu   vă  găsească  sănătoşi  şi  fericiţi,  încă  mulţi  şi  nenumă­
         lăutari,  noaptea,  pe  la  poarta  cucoanei  Elena.  Pe  atunci   raţi  ani,  şi,  şi  —  aice  lui  nea  Iancu,  par’că  i  se  încurcă
         Costache  erâ  băetan,  sub  alt  stăpân  bătrân,  ca  el  azi,   gândurile,  se  scarpină  la  frunte  şi  urmâ  —  şi  şi,  să  dea
         după  care  a  rămas  el  mai  marele  bandei.  Şi  erâ  vestit   Dumnezeu...  ca,  copiii  copiilor  dvoastră,  scumpii  şi
         Costache,  în  cântece,  şi  chiar  el  puneâ  pe  ghiers  multe   nepreţuiţii mei prietini şi rude, să vă mângăe bătrâneţele".
         ofuri  ale  feciorilor  de  boeri  de  pe  vremuri,  şi  multe   „Amin",  strigară  într’un  glas  toţi  mesenii,  pe  când
         iubiri  cu  noroc  şi  fără  noroc  văzuse.  Da  şi  gălbă-   lui  cuconu  Nicu  şi  cucoanei  Elenei,  îi  curgeau  lacri­
         naşi  mulţi  băgase  la  chimir,  da  tot  nepricopsit  a  ră­  mele,  în  vreme  ce  toţi  mesenii  urlară:  „In  sănătatea  lui
         mas,  că  a  avut  o  casă  de  copii,  fete,  băeţi,  şi  ca  tată   nea  Nicu".  „Să  trăeşti,  nea  Nicu".  „La  mulţi  ani,  tată".
         de  familie,  a  avut  şi  supărări  şi  bucurii  după  urma  lor   „La  mulţi  ani,  la  mulţi  ani!"  răsunară  treizeci  de  gla­
         şi tot a cheltuit.                                    suri.  „Vivat!"  Şi  ciocniră,  şi  lăutarii  întoarseră  cânte­
              La  porunca  boerului,  diblele  clincăniră:  „cline!   cul  într’o  suitură  tremurătoare,  de  triluri,  care  înseamnă
         cline!“  Unele  mai  subţire,  altele  mai  gros,  de  te  umpleâ   vivatul  boerilor.  Paharele  ţicănite  sunară  năduşit,  ochii
         de nerăbdare şi-ţi dădeâ un fior de mulţămire prin trup.  tuturor  sclipiră  şi  gurile  ca  nişte  spărturi  cât  pumnu,
              Ţiganii  puseră  scripcele  la  gât,  cobzele  la  piept,   deşertară  cu  lăcomie  paharele,  după  care  toţi  se  aşe­
         naiul  la  gură,  ţambalul  după  gât,  şi  cu  un  picior  dus   zară  liniştiţi,  iar  cucoana  şi  boerul,  îi  înghie:  „Da  luaţi,
         înainte,  Costache  le  şopti  nu  ştiu  ce,  şi  vioara  din   luaţi!  Da  ia  Lucreţio,  madam  Popescu,  madam  Ionescu,
         mâna  lui  începu  cu  glas  ascuţit,  cobzele  drângăniră,   Ionică,  Saftă,  luaţi,  că  este  de  unde,  am  tăiat  doi  porci
         glasul  naiului  se  sui  până  în  înălţimea  plafonului  şi   pentru  voi".  Ciasornicul  din  perete  bătu  unsprezece  şi
         ţambalul  ţineâ  somnoros  isonul,  pe  când  un  ţigan  mai   jumătate,  când  s-au  aşezat  la  masă.  Lăutarii  au  cântat,
         tânăr,  cu  puţină  musteaţă,  cu  ochii  ţintă  la  mosafiri  şi   paharele  de  vin  s-au  ciocnit,  sticle  după  sticle  s-au
         cu gâtul întins, începu:                              desfundat,  şi  ora  douăsprezece  fără  cinci  minute,  se
                                                               făcu. Cuconu Nicu se uită la ceas, şi grăi:
                   Frunză verde samulastră
                   Ia eşi mândră la fereastră                       „Să  se  aducă  sticlele  de  şampanie!  Să  se  stângă
                   Cam adus o floare-albastră.                 lămpile.  Şi  când  îţi  auzi  douăsprezece,  Costache,  să
                   Of, ce chin, ce dor, ce jale                zici  „Vivatul  anului  nou",  şi  să  destupaţi  sticlele".
                   Pe la poarta dumitale.
                                                               „Puf,  puf",  toţi  suflară  în  lămpi  şi  toţi  tăcură.  Nu  mult
                                                               şi  ceasul  din  perete  bătu,  somnoros,  douăsprezece.  A-
              Tocmai  când  începuse,  veni  şi  cucoana  Elena,  se
         mai  uită  la  masă,  trimise  pe  slujnică  să  pue  vre-o  câ­  tunci  un  ura  nebun  izbucni  din  treizeci-şi-două  de  glasuri
         teva  sticle  cu  şampanie  în  zăpadă,  afară,  se  mai  uită   deodată,  lăutarii  începură  un  marş  zgomotos,  lămpile  se
         dacă  toţi  au  tacâmuri.  Sticlele  şedeau  pe  masă  ca  nişte   aprinseră,  sticlele  cu  şampanie  pocniră  ca  nişte  pistoale,
         popice,  iar  pomierele  cu  mandarine,  mere,  portocale,   şi  toţi  se  repeziră  asupra  gazdelor:  „Să  trăeşti,  nene".
         păreau nişte buchete de flori roz, roşii şi albe.     „Să  trăeşti,  tată,  mamă".  „Ţaţă,  să  trăeşti",  şi  jumă­
                                                               tate  de  cias  nu  se  mai  isprăviră  sărutările,  îmbrăţişe-
              Când  auzi  cântecul,  tresări,  o  lumină  i  se  zugrăvi   rile şi strângerile prietineşti de mâni.
         pe faţă, iar când ţiganul rosti:
                                                                    „La  mulţi  ani,  la  mulţi  ani,  să  trăiţi  şi  voi,  să  vă
                   „Of, ce chin, ce foc, ce jale..."
                                                               trăiască  copiii.  Să  le  sărutaţi  cununiile",  se  auzeâ  me­
              Boerul  îi  privi,  înghiţându-şi  lacrimele,  şi  strigă:   reu glasul cucoanei Elena.
          „Eleno!"  Iar  ea  dădu  din  cap,  şi  două  lacrimi  sărate   „Şampanie!  Şampanie!",  strigă  cuconu  Nicu.  Şi
         se  prelungiră  pe  obraji,  până  la  gură,  pe  care  le  sorbi   într’un  zgomot  asurzitor,  bărbaţi,  femei,  deşertară  fele-
         ca  pe  nişte  picături  de  sănătate.  Iar  când  lăutarii  ispră­  geane, după felegeane.
         viră,  boerul  băgă  mâna  în  buzunarul  jiletcei,  grăi  cu   Cât  timp  a  ţinut  cheful,  nu  ştiu,  dar  ştiu  că  după
         glasul  sugrumat,  de  mişcat  ce  erâ:  „Să  trăeşti,  Co­  sf.  Ion,  boerul  Dornescu  ducându-se  la  ţară,  pe  un  ger
         stache!"  il  bătu  peste  spate,  şi-i  puse  un  napoleon  de   straşnic, a răcit şi căzu bolnav.
         aur  în  diblă;  în  vreme  ce  cucoana  grăi,  rumenă  de   Boala  grea,  din  o  răceală  s-a  înăsprit  boală  de
         fericire:                                             inimă,  mai  în  vrâstă,  vorba  ceea:  „La  mămăliga  moale,
               „Să poftească boerii la masă.                   puţină  apă  trebue",  şi  a  zăcut  omul  până  în  Martie.  I
              —  Nu  voiâ  să  mă  ieie,  —  zise  cuconu  Nicu,  mai   se  umflară  amândouă  picioarele,  şi  putreziră  de  vii  şi
         încet,  maiorului  Aurel,  —  şi  eu  mă  sfărmam.  Apoi,  sara   când  a  început  mugurul  să  crape,  cuconu  Nicu  şi-a
         luam  şi  eu  banda  lui  Ciuciu,  în  care  erâ  şi  ţiganul   dat  obştescul  sfârşit.  A  fost  înmormântare  mare,  au
         ăsta,  şi-i  trăgeam  pe  la  poarta  ei  cu:  „Of,  ce  chin,  ce   venit  toţi  prietinii  şi  fiecare  au  căutat  să  mângâie  pe
         dor, ce jale..."                                      văduvă.  Unu  a  ţinut  şi  un  discurs,  când  l-a  scos  din
              —  Da,  —  răspunse  cucoana  Elena,  înţelegând  de   casă,  şi  a  amintit  de  văduvă,  făgăduindu-i  ori  când
         ce  se  vorbeşte,  —  când  îmi  erâ  somnul  mai  dulce,  auzeam   sprijinul şi masa lui.
         pe  sub  ferestre:  „Of,  ce  chin,  ce  dor,  ce  jale".  Treceâ   Iţi  venea  să  plângi  de  înduioşare,  de  ce  auziai,
         dumnealui,  înainte  cu  un  câne  alb,  flocos,  care  duceâ   şi  binecuvântau  cerul  că  încă  oamenii  de  bine  n-au  mu­
         un  băţ  în  gură,  cu  două  felinare  de  amândouă  cape­  rit  în  lume.  Ba,  unul  cuprins  de  prea  mult  devotament,
         tele.  Eu  când  îl  vedeam,  îmi  făcea  inima  sfârrr!,  şi  mă   i-a  şi  fixat  o  penzie  de  cincizeci  de  lei  din  leafa  lui
         uitam la el, după perdele..."                         de  trei  sute,  ce  o  aveâ  ca  şef  de  birou  la  un  minister,
              Mosafirii  se  aşezară  toţi  la  masă,  iar  ţiganii  o   când  văduva  ar  rămânea  fără  nici  un  ajutor,  ceea  ce
         dară pe alt cântec:                                   a  făcut,  după  mântuirea  discursului,  să  capete  câteva
                                                               zeci de strângeri de mâni.
                   „Vezi rândunelele se duc".
                                                                    Şi  a  rămas  cucoana  Elena  singură  cu  fetiţa,  plân­
              „Ţuică! Ţuică!", strigă la slugi, cucoana Elena.  gând  în  fiecare  dimineaţă  amintirea  şi  bunătatea  du­
              „îndată!  îndată!",  grăi  un  fecior.  Paharele  de   sului,  însă  mângăindu-se,  că  tot  au  rămas  prieteni,  Cari
         ţuică  se  umplură,  iar  nea  Iancu,  vărul  lui  cuconu  Nicu,   s-o  ajute.  Dar  în  scurt  s-a  văzut:  copiii  au  cerut  par­
         făcu la lăutari semn să tacă şi, ridicând paharul, începu:  tea de moştenire şi au pus moşiile în vânzare.
   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14   15