Page 7 - 1913-03
P. 7

fi  silit  să  privească  cum  se  ridică  copilul  său  alături
                                                            de  sine,  în  vremece  vedea  bine  că  e  sortit  se  rămână
                                                            vecinie  jos,  să  se  bălăcească  în  noroiu...  Şi  acum,
                                                            dupăce  băiatul  său  a  izbutit  totuş  să  se  ridice,  să-i
                                                            calce  voinţa,  să-l  umilească,  însemnând  prin  poziţia
                                                            sa  încă  mai  mult  depărtarea  cea  mare  dintre  sine  şi
                                                            tatăl  său  -  a  venit  acest  suflet  pribeag  şi  fără  odihnă
                                                            în  chip  hâdos  de  schelet,  s-a  oprit  rânjind  în  faţa
                                                            copilului  său,  a  trezit  în  el  din  nou  bestia,  ce  ador­
                                                            mise  o  clipă  în  sine,  şi  l-a  silit  să-şi  sfarme  singur
                                                            norocul,  pe  care  îndrăznise  să  şi-l  făurească  fără  în­
                                                            voiala şi ajutorul tatălui său...
                                                                 Sau,  vei  concede,  ar  fi  fost  mult  mai  înţelept,
                                                            ca  în  locul  sentimentului  de  milă  şi  iubire  firească,
                                                            să  se  deştepte  în  copil  acea  ură  neîmpăcată  faţă  de
                                                            tatăl  său  bestial,  care  nu  trebue  să  ierte  părinţilor  nici
                                                            în  groapă  păcatele,  cu  cari  îşi  silesc  copiii  lor  nevi­
                                                            novaţi  să  intre  în  această  viaţă  plină  de  chinuri,  în
                                                            care,  ca  într’un  iad,  sunt  siliţi  să  îndure  pedeapsa  grea
                                                            pentru fărădelegile altora..."





                                                             &e fruntea mea...


         Sentinele, pe câmpul de luptă. Unul din cei doi soldaţi bulgari,   Pe fruntea mea de-apururi rece
           cari au fost puşi de pază, ca Turcii să nu strice sârmele de
             telegraf, a căzut de frig în zăpadă, dându-şi sufletul.  Aştept o mână caldă ’n van,
                                                                 Să ’mi treacă ’n ceasurile-acele
       sentimentul  acesta  de  bănuială  devenise  la  el  tot  aşa   Când propriul suflet mi-e duşman.
       de puternic ca şi realitatea însăşi.
                                *                                 Mai trist, decât în noapte vântul
            Un  prieten,  căruia  i-am  povestit  toate  lucrurile   îmi plânge inima în piept...
                                                                  Aştept de-atâtea ori să vie
       aceste,  aflate  după  proces,  a  venit  însă  să  dărâme  cu
       mână  de  păgân  întreaga  mea  bucurie,  ce  o  clădisem   Şi nu ’nţeleg de ce-o aştept.
       prin  faptul  că  descoperisem,  după  atâtea  cercetări  obo­
                                                                  Şi-aş vrea, ca să sosiască-odată
       sitoare,  motivele  vajnice,  cari  puteau  să-mi  explice,  să
                                                                  Purtând iubire dulce ’n grai
       îndulcească grozăvia omorului.
                                                                  Şi ’n ochi tristefa visătoare
            —  Lucrurile  ce-mi  spui,  îmi  răspunse  prietenul,
                                                                  Pe care-atât o aşteptai...
       cu  zimbetul  omului  superior,  care  nu  crede  în  taine
                                                                                           RADU MĂRGEAN
       nepătrunse,  pot  să  fie  foarte  adevărate.  N-am  motive
       să  nu  admit  că  sunt  chiar  aşa,  cum  le-ai  povestit.  Şi
       tocmai de aceea le aflu mai îngrozitoare.
            Ştii,  că  sunt  un  aderent  convins  al  teoriilor  ere-   ÎN NOAPTEA DE ANUL NOU
       dităjii.  Eu  nu  cred  că  educaţia  poate  schimba  ceva  în
       noi.  Cel  mult  poate  să  mascheze  întru  câtva  firea   ION DRAGOSLAV
       noastră,  înşelându-ne  şi  pe  noi  şi  pe  alţii  asupra
                                                                  In  toate  părţile  slugile  alergau  de  colo  până  colo.
       noastră;  să  amâie  pe  mai  târziu  izbucnirea  inevitabilă
                                                            Ce  curci  jumulite,  ce  găini  fripte.  Ce  pomiere  cu  por­
       a  pornirilor  noastre  moştenite...  Rămâne  stabilit  că  tatăl
                                                            tocale şi fructe; iar casa se umple de mosafiri.
       acuzatului  tău  a  fost  un  om  brutal,  un  alcoolic,  care   Unu  e  cuconu  Iorgu  cu  soţia,  prietin  din  tinereţe
       în  loc  să  grijască  de  ai  săi,  îi  loviâ;  care  i-a  părăsit   cu  gazda,  altul  e  maiorul  Aurel  cu  nevasta,  rudă  cu
       fără  o  vorbă,  lăsându-i  în  împrejurări  grele  fără  braţ   stăpânii,  altul  e  fiiul  stăpânului  cu  nevasta,  altul  cu-
       de  ajutor;  care,  sunt  convins,  se  revoltă  la  gândul  că   mătru,  fin,  altul  cuscru;  sunt  peste  tot  treizeci  de  per­
                                                            soane, mic cu mare, bărbaţi şi femei, şi râsete şi veselie.
       nevastă-sa  voieşte  cu  orice  preţ  să-i  asigure  copilului
                                                                  Şi  cucoana  Elena  în  rochie  neagră  şi  peptănată
       său  o  soartă  mai  omenească,  să  facă  poate  din  el,
                                                             cu  coc  înalt  şi  cărarea  la  mijloc,  după  moda  de  acum
       din  nenorocitul  băiat  flămând  şi  gol  al  proletarului,  —
                                                            treizeci  de  ani,  de  când  s-a  luat  cu  boerul  Nicu  Dor-
       un  „domn"  1  I-a  părăsit,  i-a  lăsat  peirii,  fiindcă  n-a   nescu,  soţul  dumneaei,  nu-şi  mai  găseşte  loc,  când  la
       avut  poate  curajul  să-i  ucidă;  sau  poate,  pentru  a  nu  bucătărie, să întrebe de fripturi, când în casă, să vadă
   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12