Page 7 - 1925-22

30—XI. 1925----------------------------- C O S I N Z E A N A -----------------------------------------Pag. 311
mai multe se dau, din prostie, după
cele mai puţine, — ferindu-se, Ia
sulemenit. Neamul femeiesc e ca
al oilor: sare una în fântână, sar
toate după ea. Dar din s’ăbiciunea
asta a lor cine se pricepe, trage
folos, lată potica cea nouă e măr­
turie. Şti dumneata vorba cântecului:
Rumenele din potică
Faceţi mândra frumuşică,
Rumenele, ie-le drace,
Face-ţi pe mândra de-mi place.
Cântecul e încă de pe vremea
noastră, bădiţă Vasilie. Mă gândesc
eu: Cum se ştia pe atunci? Am
avut o singură Rusalină, şi chiar
ea stătu puţin în sat. Destul pentru
a se naşte cântecul? Ori venise de
pe alte sate, păţite? Sau e un cân­
tec rămas din vremurile de demult,
când, poate, după o altă bătae, a
fost iar o lume ca cea de azi?
Cine ar putea spune? Dar din
Biblionul ce mi-ai trimis, văd cu
multă mâhnire că lumea nu se
schimbă, şi că multe lucruri ce ne
par nouă, sunt vechi de când soa­
rele pe cer.
Şi aşa mă gândesc, când văd cu
mâhnire feţele sulemenite de azi, că
asta nu va ţinea cât veacul. Va
mai trece vreme, năcazurile se vor
înmulţi, un rând de oameni s’or
coborî subt pământ, şi iar se va
ridica un neam frumos cu sufletul,
curat cu inima, şi atunci se vor
topi din fereasta poticii lui Michel
sticluţele cu dresuri: nu va mai fi
lipsă de ele. Va mai rămânea vr*o
Rusalină de sămânţă, să mai scoată
vr'un cântec nou, pe care l-or şti
din copilărie alţi moşnegi ca noi.
Nu-i aşa bădiţă Vasilie? Că dacă
într’o viaţă de’om multe se schimbă
de nu le mai cunoşti, viaţa întreagă
pare că- i numai din aceleaşi suişuri
şi coborâşuri făcută.
înainte cu mii de ani Daliia, o
Rusalină de atunci, a tuns părul
proorocului Samson şi i-a luat pu­
terea. N’a păţit’o şi mai prost das­
călul Mitrofan, cu o Rusalină de
azi? Să ne mişcăm acum că am
înţepenit, bădiţă Vasilie. O să-ţi
spun acasă păţania lui Mitrofan.
DIN „FLORI ALBE“.
ZIUA MORŢILOR...
Râs curat de crisanteme a 'nflorit
Cu o bucurie albă ’n cimitire,
Şi mănunchiuri de lumini şi-au înfrăţit
Tremurul de flacără subţire.
Pe morminte părăsite s'au cernut
Din înalturi licăriri de stele,
Şi'n văsduhuri, mulcom sbor au început
Aripi moi de noapte şi tăcere.
... Şi acum, când liniştiţii trecători
Curg încet prin cimitire pline,
Risipesc şi eu, smerit, un braţ de flori
Pe un mormânt ce-l port închis în mine...
SUFLE7 UL
Un rug cuprins în flacără păgână
mi-e sufletul aprins şi ’nvolburat;
în limbi de foc se macină, se sfarmă,
şi geme greu
când patimile-1 bat.
Mânat de avânturi calde, v
şi oprit
de plumbul ce-l apasă pe aripă,
când slobod
când gemând înăbuşit,
mi-e sufletul un cântec de lumină
ori un sarcastic hohot de ’ntuneric...
Şi clipă după clipă,
e cântec vag ca tremurul de frunze
ori muget fără margini de furtună,
e strigăt fioros de desnădejde
şi-i chiot revărsat de voie bună...—
... Ci ’n faţa ta,
tot sufletul năvalnic şi aprins,
mi l-am făcut un singur bob de jar
nestins,
un strop curat şi luminos de soare —
şi-asemeni unui grădinar,
fi-l duc pe palmă
cum fi-aşi duce-o floare...
VAG...
Ii-am zărit o lacrimă în ochi
Când ai rupt întâiele brânduşe;
In lumina toamnii, jucăuşe
Ţi-am zărit o lacrimă în ochi.
Tremurau în suflet amintiri...
Lunecau în zare funigeii...
Scuturându-şi mulcom clopoţeii
Tremurau în suflet amintiri...
TEOFIL BUGNARIU