Page 4 - 1926-16

Pig. 164 C O S I N Z E A N A 18—IV. 1926

tel* mele. Pe urmă al doilea, al S T R Ă I N A
treilea, al patrulea.
- ŞTEFAN GEORGE -
— Pare ar fi potrivită zise unul.
— Cea mai bună piatră de moară,
zise al doilea. Venise de departe într’o noapte cu vifor
Nu ştiam nici ce e moara, nici Şi-a tras la o casă primitoare şi bună,
ce voesc ei. Loviturile lor, — ca şi Ştiă să fiarbă, să calce şi să dea sfaturi de moaşă
când m’ar fi pişcat un purice. Si cântă uneori, când pe cer era lună.
Atunci îi văzui că-şi aruncă su­
manele şi traistele, şi apropiindu-se Umbla la biserică în podoabe alese,
încep să bată în mine din ciocane.
Până seară îmi făcură o brazdă a- Avea mers cu graţii şi şolduri frumoase,
dâncă în trup, care începu să mă Pe buze-avea pururi un zâmbet cu farmec
doară rău. îmi adunai toate puterile Ce pe-atâţia bărbaţi din minte îi scoase.
să le stau împotrivă, mă învârtoşai
cât putui mai tare, dar ei nu se Dar odată ’ ntr'o noapte cu ploaie şi vânturi,
speriară. A doua zi ciocăniră îna­ Când ea căuta un fir de Iarbă pe-afară
inte, şi aşa, mereu, zile de-arândul
până când, ameţită de durere, mă A ’ nghiţit-o atuncia cumplita mocirlă
rupsei din stâncă, un bolovan mare Si printre oameni veşti felurite plecară.
foarte. Vui pădurea când am căzut,
cei patru bărboşi fugiră repede de Că undeva într'o stradă 'afundată
o parte. Gâfâiau, erau asudaţi. Apoi I-a rămas copilul să vorbească-adevărul:
alte zile în şir, tot bătându-mă din Cu faţa lui scumpă, ca spuma, de albă,
ciocane, reuşiră să mă subţireze, să
s mă rotunzească. Loviturile lor erau Iar părul, ca pana corbului, părul. . .
acum mai domoale, mai dulci şi Teodor Murăşanu
oamenii cântau. Adeseori când iz­
beau în mine, scânteiam, şi lucrul care-I înghiţea repede sgomotul a- bătură din ciocane. Apoi mă puseră
acesta îmi plăcu foarte. Nu ştiam pelor, şi un durăit înfundat neîntre­ la loc. Şi cât ce începui să mă în­
că port şi sămânţa focului în trupul rupt ce eşia din clădirea aceea vârt ca eşită din minţi, am auzit
meu. neagră. dedesupt:
Pe urmă mai veniră vre’o patru Un om care sosi tocmai atunci — Acum e potrivită. Poate merge!
şi mă ridicară într’un car. Cât îmi cu un car încărcat cu saci, se a- Aşa am ajuns piatră de moară.
era de milă de opintirile lor! Mă propie de noi şi întrebă: M’am împrietenit repede cu sluşba
gândeam: mare nevoe trebue să aibă — Isprăviţi cu ferecatul până di- mea, căci nu e lucru mai plăcut în
de mine, de nu se feresc de atâtea seară ? lume decât să te simţi acoperit cu
greutăţi. — Isprăvim cu ajutorul lui Dum­ praful acela alb şi fin, să simţeşti
Părăia carul subt mine şi eram nezeu, răspunse omul cel mai bătrân. mirosul de pârgă al făinii şi să cânţi
mândră de atâta putere şi greutate. Ei, într'adevăr când sfinţi soarele o vieaţă întreagă alăturea cu apele
Unde mă duceau ? Ce vor face cu văzui că mă ridică cu mult meşte­ din scoc şi cu morarii cei albiţi de
mine? Mă coborâră pe râu la vale şug si mă duc în clădirea cea neagră. făină, buni şi blânzi ca nişte moş­
şi se opriră tot Ia capătul de din Era întunerec şi o larmă înăbuşită negi. Am înţeles apoi de cât folos
jos al satului, unde era o clădire de nu mai puteam înţelege nimic. pot fi oamenilor, şi m’am bucurat.
neagră de bârne lângă apă. De co­ Dar clădirea cea neagră era plină Ai fost vr’odată în vr’o moară das­
borât mă coborâră mai uşor. Din de-un miros aşa de plăcut, cum nu căle?
clădirea cea neagră eşi un om stro­ mai întâlnisem. Miroasea a vieaţă — Am fost, cum să nu, şi’mi place
pit tot, acoperit cu praf alb. Părea parcă, a pârgă. să văd cum se face făina din gră­
un om bun şi blând. Ţinundu-şi Mă trezii cu obrazul cel mâncat unţe. Nu-i nimic mai plăcut decât
luleaua între dinţi, se apropie tăcut de vărsat lipit de-un alt obraz tot să te joci cu mâna în făina călduţă
de mine, îmi dădu roată, mă pipăi, ca al meu, şi îndată începui să mă şi mirositoare ce se cerne pe scocul
mă ciocăni, şi după ce scoase pe-o învârt într’o horă nebună în care îngust.
clipă luleaua din gură, zise: ameţisem în toată legea. — Da, e adevărat! Şi de-aceea
— Bună piatră! De-odată am simţit că pârâe ceva mult mă mir eu când văd copiii
Intră din nou în clădirea cea intre obrazul meu şi al tovarăşii cum se scaldă lângă moară şi nu
neagră, lângă care vuiau cumplit mele. Strivisem între noi, un firicel întră să se joace cu făina.
apele învârtind două roţi mari cum mărunţ, apoi altul şi altul, cu miile, — Vezi că nu-i lasă morarul.
încă nu mai văzusem. Apoi se a- cu zecile de mii. Am voit să mă — Ii lasă, dar pasă-mite puţini
rată însoţit de alt om mai tinăr, tot opresc, să nu fac moarte, dar nu copii ştiu ce-i frumos în lume şi
aşa de prăfuit cu alb, şezură lângă puteam. M’am învârtit până dimi­ puţini vreau să ştie de munca pe
mine, şi începură să mă ciocănească neaţa ca o nebună. care noi pietrile de moară o facem
cu deamânuntul. îmi făceau gropiţe Dimineaţa mă opriră, mă scoaseră, bucuros pentrucă ei să aibă pâne.
pe întreaga faţă. Când le vedeai ai iar la lumină, şi cei doi oameni albi Dar’ acum mi-a sosit ceasul de muncă.
fi crezut curat că am fost bolnavă pe haine, pe păr, pe bărbi, vorbiră : Morarul dă apă pe jilipul care mână
de vărsat. Ciocăneau tăcuţi, dar — Face prea măruntă făina. roata ce mă învârte pe mine. Noapte
necurmat, şi din munca lor se des- — Da! Mai trebue ferecată. bună, dascăle.
ă cea un cântec tare plăcut, pe Şi vreme de două ceasuri mă — Noapte bună!