Page 3 - 1926-33
P. 3

15—VIII. 1926                                 C  O  S I N  Z  E  A  N  A     . . . . . . . . . . . . . . . —-------------- Pag. 319
             H    O   M    O                      D  O  U  Ă    P  A  S  Ă  R  I

                 — Urmare —                       La fereastra din grădină, pe o ramură de crin
             de MUNTEANU-MIO                      Când s’aşterne umbra nopţii două paseri albe vin.

        —  Cetăţeni, le-am zis celor adu­         Una cântă dulce cântec despre pribegia lor
      naţi,  port  de  ani  de  zile  pecetea     Şi tşi scaldă 'n colb de aur marginile-aripilor.
      ruşinii,  semnul  celor  scoşi  din  rân­
      dul  oamenilor,  pentru-că  am  vrut
      să-mi  scap  cetatea  de  cel  mai  fio­    Ceealaltă vede luna cum s*aprinde 'n slăvi de foc
      ros  dintre  asasini.  Azi  e  mort  ti­    Şi sorbind miresme calde ţine-un trandafir în cioc.
      ranul,  răsplata  suferinţei  mele  să
      fie  rostirea  judecăţii,  că  sunt  re­    Intfo zi duşmani sălbatici spart-au cuibul lor cu pui,
      primit  într’acei,  pentru  cari  m’am      Şi de-atuncea plâng întfuna, dar nu-i pasă nimănui.
      jertfit.
        Vre-o  câţi-va  mă  aprobară  şi  ce­     Astăzi când coboară toamna s'a uscat şi bietul crin,
      reau  judecată  grabnică,  dar  cei
      mai  mulţi  îşi  ridicară  vocile  pentru   La fereastra din grădină pasările nu mai vin.
       a veni o altă dată înaintea lor.
         —  Se  hotărăşte  asupra  sorţii  u-     Cine ştie ’n care parte sboară ’n lume, fără rost,
       nui  neam.  Soartea  unuia  nu  poate      Despuiate de iubire şi de sfântul adăpost.
       fi  pusă  în  cumpăna  judecăţii,  îna-                                                   IUSTIN ILIEŞIU
       intea  celor  mulţi.  Un  glas  răsleţ
       nu  va  putea  acoperi  tumultul  voci­
       lor unui popor.
         „De altă dată cetăţenel Când sân­  treaz. Voiam să mă trezesc din rea­  început  să  se  „sfătuiască:“  E  cel  ce
       geră  o  rană  de  pumnal,  nu  vom  litate.  Era  totul  la  lumina  zilei  şi  a  cerut  mântuire  astăzi  —  mă  re­
       lecui  pe  cea  născută  dintr’o  înţe­  totul  îmi  părea  fantastic  ca  şi  în  cunoscură  vre-o  câţi-va.  „P^ate  l’a
       pătură  de  ţânţar.  Iţi  vom  şterge  visuri.  Astfel  e  nebunia.  Şi  simt  că   înebunit  asprimea  judecaţii.  Sâ-1
       semnul  ruşinii,  când  puroiul  griji­  nebunia  mi  se  strecoară  în  creer.  legăm  aici  în  piaţa  până  vom  aduce
       lor  ne  va  lăsa.  De  altă  dată,  ce­  Pe  o  mie  de  spărturi  pătrunde  ne­  altă judecată.“
       tăţenel“                            bunia.  Sunt  singur  şi  încerc  să  le   S’au  împrăştiat,  lăsându-mă  din
         Aşa  vorbiră  cei  mulţi  şi  apoi  opresc  pe  toate.  Mă  învârt  îngrozit  nou  singur  cu  copii.  Acum  eram
       începură alt sfat.                  printre  torentul  gândurilor  ce  mă  legat;  iar  micile  vipere  puteau  să
         Eu  am  rămas  fără  glas.  Judecata   copleşesc  şi  sper  încă  scăpare,  pe  se  râsoune.  Vre-o  câţi-va  dintre  ei,
       lor  o  ştiam  înainte  de  a  o  cere  şi   când mă simt înecat.      pe  cari  îi  rănisem,  propuseră  să-mi
       totuşi  am  crezut  pentru  o  clipă  că   Copii  mi-aruncă  cu  pietre.  Sân­  scoată  ochii.  Dar  se  temeau  să
       poate fi alta.                      gele  mi  se  prelinge  pe  faţă  şi  eu  s’apropie.  Atunci  începură  să  mă
                                           numai  acum  îi  simt  căldura.  Bles­  lovească  de  departe.  Pnveam  ne­
         înconjurat  de  o  ceată  de  copii,
       coboram  treptele  pieţii.  Mă  rezămai   temată  existenţă.  Sfârşească-se  o-  putincios  la  aceşti  mici  călăi,  ce-mi
       pe  ultimul,  obosit  nu  de  trup  ci   dată.  Aceste  vipere  mici,  aceşti  noi  pregăteu  moarte.  Sângele  îmi  ţâş­
       de  suflet.  Simţeam  că  mi  se  îm-   homo,  sunt  tot  atât  de  veninoşi  ca  nea  din  zeci  de  răni.  Mă  durea  să
       petresc  membrele.  Se  dărâmase  în-   şi  cei  cari  i-au  creat.  jCe  ar  fi  să  ţip  şi  tăceam.  Şi  apoi  odată  sim­
       lâuntrul  meu  şi  ultima  speranţă.   strivesc  capul  câtorva  dintre  ei.  ţii  că  totul  mi-a  trecut.  Râuile  îmi
                                                                              sângerau fără să mă doară. Amtţii.
       Trupul  murea  după  suflet.  Cu­   Sunt  pietre  destule.  Voi  găsi  pen­
       getam  fără  să  pot  desluşi  o  cărare   tru fiecare câte una.          O  ftmee,  sclavă  după  înfâţ.şare,
       în  puvoiul  gândurilor.  Eul  îşi  pier­  Şi  am  început  să-le  arunc  cu   mă  privea  cu  milă.  Era  tinărâ  şi
       dea  fiinţa  în  mijlocul  acestor  gân­  pietre.  S’au  împrăştiat  ca  nişte  pa­  frumoasă.  Poate  patria  ei  era  Ori­
       duri  nestăpânite.  îmi  păream  un   seri  speriate.  Apoi  s’au  reîntors  cu   entul.  N’avea  nimic  din  mândria
       strein;  iar  prăbuşirea  în  afară  de   braţele  încărcate  de  arme.  Am  în­  romanelor.  Era  biândă  şi  visătoare,
       mine.  Şi  apoi  iarăşi  îmi  dădeam   ceput  să  ne  batem.  Un  nebun  şi  o   îmi  pipăia  rănile  şi  mă  întreba
       seamă  că  sufletul  meu  se  prăbu­  droaie  de  copii.  Căci  sunt  nebun   dacă  mă  dor.  Voiam  sâ-i  răspund,
       şeşte.  Fiecare  gând  viu  se  schimba   de bună seamă.                să-i  mulţumesc  şi  nu  puteam.  Şi
       într’un  eu,  eram  eu  în  mii  de  og­  jocul  acesta  îmi  plăcea  chiar,  apoi iarăşi am căzut în leşiu.
       linzi  şi  voiam  s’adun,  să’nchid  în   începeam  să-le  ţintesc  cu  atenţie.   Mântuitoarea  mea  era  pusă  de
       mine  pe  toţi  aceşti  eu.  Nu  ştiam   Câtorva  le  spărsesem  capul.  Ace­  stăpân  într’un  sat  lângă  Roma,  sup-
       pentru-ce  fug  de  mine,  pentru-ce   ştia  plecau  ţipând  spre  casă.  îşi   ravtghietoare  a  sclavilor.  Era  favo­
       vor  să  mă  părăsească,  simţeam   aduceau răzbunători: părinţi.       rita  stăpânului  şi  stăpână  a  sclavi­
       doar  dorinţa  de  a-i  avea  pe  toţi  din   M’am  văzut  împrejmuit  de  sute  lor.  Venise  la  Roma  s’asculte  po­
       nou  în  mine,  căci  altcum  mă  pră­  de  cetăţeni.  Eram  un  nebun,  puteau  runcile  stăpânului.  Mă  găsi  şi
       buşeam.  îmi  păream  o  clădire,  din   să se desfete.                 fâcându-i-se milă de mine, m’a adus
       care  încep  să  sară  pietrele  teme­  Mie*mi  venea  o  poftă  nebună   aici.
       liei,  şi  cercam  să  le  adun  pe  cele  să-i  arunc  şi  pe  aceştia.  Să  sparg   îmi  este  dat  oare  să-mi  od  hnesc
       surpate,  să  le  reaşez  de  unde  au  capul  câtorva  mai  îndrăsneţi.  Şi  în­  câte-va  clipe  suferinţele  sau  vor
       căzut,  căci  mă  acopereau  ruinele.  cepui să arunc.                 începe din nou?
       Mi  se  părea  că  visez,  deşi  eram  M’au  legat  apoi  de  mâini  şi  au  Blestemul  răilor  e  ca  şi  apa  unul
   1   2   3   4   5   6   7   8