Page 10 - 1926-38

Pag. 378 C O S I N Z E A N A 19—IX 1926

Comanda e românească şi ofiţerii sunt toţi români! de-aceea eu cred, că tu eşti burlac. Nici n’ai iubit
Toată ţara e gata a întră în războiu alăturea de Ruşi niciodată, n-ai avut nici-o'dragoste ?“
şi de Sârbi să ne scape pe noi din robie, „iată de Căprarul Ilisie scoase al douilea oftat şi' zise
ce, măi fraţilor, noi trebue să puşcăm aşa, ca să nu alene:
prea nimerim pe ruşi“, — zise el râzând şiret şi ră- — Frate Ioane, mă întrebi lucruri, care mă dor
sucindu-şi musteţa lungă, ca un fuior. şi la care mă gândesc cu multă greutate, sau mai bine
Ceialalţi flăcăi râseră şi ei şi pe faţa lor se po- zis nici nu mă gândesc decât foarte arare.
gorî o lumină vie şi o mulţumire’ nespus’ de mare, de Vezi, şi asta mă face pe mine mai altfel. Dacă
care n-au mai simţit decând au plecat de-acasă. Vor­ aş av-'a şi eu o nevăstuică şi copilaşi, cum ai tu, n-aş
bele lui Illsie Căpraru tăiau drumuri noui în creerii fi aşa rău, cum sunt şi nu aş fi totdeauna cu capul în
lor deprinşi să se gândiască numai la nevastă, la mână. Aş sta poate să mă gândesc mai bine când fac
copii şi la necazurile de-acasă. Dacă-i pe asta, apoi câteceva şi mai ales aş sta mai mult să mă gândesc
las pe ei, că ştiu ei cum să facă, cum s’o dreagă, ca când spun ceva.
să iasă cu oiştea’n gard. Sînt destul de deştepţi ca Aşa însă, ce mi-e mie viaţa asta? Numai măicu-
să priceapă una ca asta... liţa sărmana mă leagă de eu. Dacă n’ar fi nici ea,
m’aş duce să’mi piară urma, m’aş duce departe, aş
trece munţii şi nu m’aş opri până’n „Ţara Româ­
Seara se cobora alene şi flăcăii se pregătiau de nească“.
culcare şi scormoneau paiele pe care dormiseră în noap­ O stea lucitoare se desprinse din înălţime şi
tea trecută ca să fie mai moale[aşternutul, îşi întindeau lăsând o dâră lungă de lumină, se prăbuşi cu iuţeală
foaia de cort frumos să nu fie zdrucită şi se gândiau ameţitoare în nemărginitul adânc! Ilisie tăcu şi’n-
la câte toaie, dar mai ales la ceea ce le spusese că- toarse vorba:
porarurilisie. Dupăce luară şi cina, ei se tolăniră pe — Dacă spui ce gândeşti când vezi căzând o
aşternut şi rnai stătură vreme îndelungată de vorbă, stea, te prăpădeşti, cică.. Oare adevărat să fie?
povestind de câte toate. In şura asta, în care dormia — „Ştie Dumnezeu*, răspunse încet Pescaru şi.,
şi Ilisie şi Pescaru, mai dormiau vre-o 30 de flăcăi. Era dornic să cunoască cât mai deaproape viaţa Iui Ilisie,
o şură mare şi unii dormiau pe jos, iar alţii îu pod. îl întrebă din nou, cu un glas plin de sfială şi
Ea era a unui rutean mărunt, cam de vre-o 50 de dragoste:
ani, care se părea om de ispravă şi aşezat altfel. — Dacă nu te superi, Ilisie, spune-mi, poves­
N’avea copii de loc. Numai el şi nevasta şi un slugoi teşte-mi de viaţa ta mai mult. Aş vrea să ştiu tot
stătea în toată casa asta, aproape de marginea satu­ ce ai făcut de când ne-am despărţit din cătănie. Uite,
lui. Altfel tot satul nu era mare. Să fi tot avut vre-o noaptea e frumoasă, e senin, e linişte şi văd că somnul
50—60 de fumuri, mai multe nu... nu te prinde nici pe tine. Mai stăm o leacă de vorbă
Flăcăii după ce povestiră vreme îndelungată, şi pe urmă om adormi şi noi“.
adormiră nnul câte unul. O linişte adâncă se’nstăpâ- Căprarul Ilisie se aşeză mai comod pe paie şi
nise peste sat şi stelele ardeau în înălţime, iar luna începu să-i povestească lui Pescaru povestea dragostei
vărsa un potop de văpaie şi lumina, ca ziua. Ion Pes­ lui nenorocite. Soldaţii durmiau adânc şi răsufletul
caru şi căprarul Ilisie nu dormiau. Ei se uitau Ia înăl­ lor se auzia liniştit şi ritmic. In afară de Pescaru şi
ţimea cerului şi se gândiau. Din când în când câte-un de stele, nu-J auzia suflare de fiinţă vie în liniştea
lătrat de câine îi trezia din visuri şi auziau paşi grei, nopţii. El începu:
pe drum. Aceasta era garda, care tot la două ore stră- — Ştii, că eu m’am dus acasă cu vreo lună. de
bătea satul în lung şi cerca să vadă, dacă nu dorm zile, în urma voastră, pentru puşca aceea nenorocită
santinelele. Când ajungea aici spre capătul satului, pe care o rupsesem odată în mânie. Ei bine, de-aici
auziai totdeauna cum strigă postai: „Cine-i mă-ă-ă, începe povestea dragostei mele, dela arma aceasta
stai, cine-i?* Apoi se făcea din nou linişte şi Pes­ ruptă. Şi iată acum, vei vedea îndată, dacă ai puţin­
caru şi Ilisie puteau să-şi urmărească mai departe tică răbdare. înainte de a mă lua cătană, aveam* şi
gândurile netulburaţi de nimeni... eu în satul nostru, ca tot natul, o ibovnică tânără şi
Intr’un târziu Căprarul se’ntoarse spre Pescaru frumoasă pe care o iubiam, ca inima din mine. N’o
şi-l scutură uşor de umăr. Aceasta se întoarse şi el să-ţi spun ca’n poveşti, că era ruptă din soare, că
într’o dungă şi întrebă: poate n’ai să mă crezi, — dar aşa era. Eu nu-s om
— Nu poţi nici tu dormi, Ilisie?* mic, ci mare, aş putea zice. Ei, ea’mi ajungea
— Nu, mă, nu I Mă uit la bolta asta înstelată, chiar până la bărbie, şi eram o pereche foarte potri­
cum tremură fiecare stea în înălţime şi mă gândesc vită. Pârul ei era mai negru şi mai strălucitor, ca un-
la satui meu, la Vinerea, la biata mea măicuţă rămasă soarea cea de car şi îl purta împletit şi cozile-i ajun­
singură acasă. Sărmana, mamă, pe mine mă are şi ea geau până Ia brâu. Când îl despletea şi’l lăsa în valuri
şi iată-mă acum şi eu dus departe, în ţară streină. pe spate, părea că spatele ei sunt coperite cu o mă-
Şi, măi Pescarule, — adause tot el, dar mai încet — tasă neagră, strălucitoare, —- aşa era părul ei de mă­
câte măicuţe nu sunt aşa ca a mea, bătrâne şi pră­ tăsos şi de lung. La mijloc era supţirică de s’o frângi
pădite şi părăsite fără nicio mână de ajutor, că flă­ cu o mână şi brâul îi era mai în sus de mijloc,
căii lor s’au dus departe, ca să moară pe pământ picioarele subţiri, cum sunt picioarele de căprioară.
strein“. Peptul ei ascundea sub cămaşa albă ca zăpada un
_ EI îşi puse mânile sub cap şi scoase un oftat adânc, farmec, o vrajă, care te ademenea şi mă făcea s’o
smuls din fundul inimii. Pescaru oftă şi el fără de ’ntreb adesea:
voie şi-l întrebă: „Rodică, ce-ai tu în sân, de stă .cămaşa aşa
— Ilisie, măi frate, eu nici-odată nu te-am în­ ’ntinsă şi umflată şi mă face să te caut?“ Şi ea atunci
trebat dacă eşti însurat ori nu. Acum văd însă, că tu începea să râdă şi-şi arăta dinţii frumoşi’ şi albi şi
nu pomeneşti nimic de nevastă, numai de maică şi strălucitori iar buzele ei roşii te făceau să-ţi pierzi mintea*