Page 3 - 1926-38
P. 3
19-IX. 1926 nn- . . . . inn' -.ni - in ■ nif.wrnm.i'Ti 111 C 0 S 1 N 2 E Â N Â — “ Pag. 371
,
l
UNDE STĂ DE STRAJĂ SUFERINŢA cât ţi-e ziulica de mare? Poate şi
din prea multă alergătură îi vine
— Dintr’un carnet — acum mai des răul. Să-l vezi, dom
nule Vasiiică, că-i numai ca o ară
de I. AGÂRB1CEANU •
tare. Şi când îl apucă boala pe
câmp între capre, cum se zvârcole
— Aşa o păţeşti dacă vii aşa de du-şi iarăşi braţele. Mi s'a pus băr în chinuri, de le împrăştie în trei ho
rar pe la noi, bădiţă Vasiliel Iată batul căprar, şi ţinem şi noi câteva tare. Şi totuşi trăeşte...“
că nu mai cunoşti oamenii. Noi, capre. Poţi să vezi cum ne merge. Ea tăcu şl privi în hău cu ochii
muncitorimea care robotim din zori Când ajunge omul la capre, nu mai cenuşii, ca şi când ar fi uitat că
şi până’n seară, ne trecem grabnic. face brânză câtu-i veacul. mai suntem şi noi pe lume. In faţa
Nouă ni se potriveşte mai bine vorba — Dar bărbatu’ tău e mai sănă noastră era statuia acelei desnădejdi
Scripturii: zilele Iui, iarba câmpului. tos acum? mute pe care încă nici un sculptor
Femeile mai cu seamă se veştezesc Răduţa se întunecă şi mai tare, n’a putut'o ciopli din piatră, a des-
în grabă. Aşa-i că n'o mai cunoşti suspină, şi se uită cu înţeles la ru nădejdii suferinţii nemuritoare cum
pe Răduţa? bedenia mea. nu vezi decât în rândul oamenilor vii.
Rubedenia care-mi vorbea aşa se — Nu! răspunse acesta în locul
răzimă cu umărul de mine, oprin- femeii. Ii vine răul tot mal des. — Iată ce spun eu, domnule Va
du-mă. Mai de mult, cum şti, de două trei siiică, zise ea, cu glas obosit, scâr
— Cum? Asta să fie Răduţa? ori la an. Dar acum nu trece luna. ţâitor, noi ne folosim încă şi acum
îmi întorsei capul şi mă uitai la — Luna? luă cuvântul cu obidă pe urma Iui. Dar martor mi-e Dum
femeea care stătea cu mânile sub Răduţa. „Dar nu trece săptămâna. nezeu că încă de când îmi erau
suoară, înaintea portiţl înegrită de Mă tot mir eu de unde are puteri copii de-o şchioapă, când îl vedem
vremuri, povârnită într’o parte şi să mai rabde? Şi să vezi, mai de în chinurile lui, în tăişul limbilor de
privea tristă în urma noastră. Era mult, după ce-i trecea, era tot su oţel ce-i umblă prin măruntae, aş
uscată ca o scândură şi cu obrazul părat cu zilele. Acum parcă nu-i fi dorit din tot sufletul să moară,
supt, mâncat de brazde adânci, îm mai pasă. Se uită el tulbure, dar să nu se mai canonească. Ii doresc
brăcat într’o pieliţă pământie, ca de după ce s’a sculat de pe pământ, şi acum odihna din tot sufletul.
talpă veche. din chinurile morţii, îşi vede de Dar Dumnezeu nu mă ascultă!
O licărire de zâmbet i se ivi în treburi. A slăbit de-i numai osu, — Dumnezeu care nu te ascultă
ochii spălăciţi văzând că mă opresc. da ’ncolo aleargă şi acum. Ba chiar pe tine îi dă lui tărie să-şi poarte cru
— Bună ziua, domnule Vasilcă, mai mult decât înainte. Că balele cea vieţii, zise rubedenia mea sen
tenţios.’Nu dori moartea nimănui.
începu ea bucuroasă, apropiindu-se de capre cât mi-1 frământă
cu paşi largi, clătinându-se greu
când pe o parte când pe cealaltă.
„Am văzut eu că nu mă mai cu
noşti.“ Apoi, după ce-i strânsei
mâna aspră şi noduroasă, plină de NEGURĂ DE TOAMNĂ
crăpături adânci, adause: „Ne ’mbă-
trânesc anii, dar tot mai mult ne
cazurile, domnule Vasiiică.“ Când nopţile umede vin
— Chiar aşa, zise rubedenia mea Pe holde se scuture bruma.
c’un fel de veselie... Mai ales la De neguri ml-e sufletul plin,
casa unora se ’mbulzesc năcazurile Oftează clavirul departe...
de-ţi vine să crezi că acolo li e Cobeşte o bufniţă-a moarte...
culcuşul, acolo li se aşterne pat
moale. Abea mai colindă zefirii,
— Da ai dreptate Răduţo, nu te Şi toamna coboară mereu
cunoşteam. Ce vrai, sunt ani mulţi Din toate ungherele firii.
de când n’am mai dat prin sat. Nici şopot de albe isvoare,
— Mulţi ar putea ei fi, dar, vezi Nici triluri de pasări, nici flori. —
c’au fost grei, domnule Vasiiică. Simt inima’n mine cum moare.
Iată anii nu lasă urme pe cei ce
trec mai uşor prin viaţă. Dumneata Târziu...
ai mai albit, atâta tot! Dar tot roşu, Sălcămii se’mbracă'n rugină —
tot voinic eşti. Eu te-am cunoscut Un om tşi ciopleşte sicriu...
de departe.
Vorbind ne apropiarăm de por Când nopţile umede vin
tiţa Răduţei. Şezui cu rubedenia Natura îşi cântă prohodul
mea pe laviţa de lemn.
Şi soarbe din cupe venin,
— Cum o mai duceţi Răduţo?
Văd că nu mai aveţi atâta iarbă O, cine-i străinul, ce bate
prin ogradă. Pe semne mişcă mai Cu deget de ceară la geam? «
multe vietăţi, şi pe la noi acum. Azi visele mele-s culcate...
— Mişcă, da! Să le fi ars focu’!
răspunse ea oftând, şi încrucişân- IUSTIN ILlEŞItj
