Page 10 - 1905-21
P. 10

Nrul 21, 1905.              LUCEAFĂRUL                        450

                                          RAmîI...
           0, nu eşti tu de vină,  Sînt taine mari şi-atît de sfinte,   Şi  totuşi,  cînd  te  simt  aproape,
           Rămîi, căci soarele-a apus ...   Cit nu le poţi mărturisi;  Cu farmecul tău nedescris,
           Val, simt că 'n lumea ta senină   Ţi-e zguduită ’ntreaga fire   Un  pas,  un  tremurat  depleoape...
           Un dor de umbră ţi-am adus.  De-un dor nebun de-a Ie trăi. ..  Şi taina vieîii-mi pare vis.
                                                                       Maria Cunţan.
                                         •i|oH£E3*i|o|I)
                                        POPA TUDOR.
             Cind  să  iasă  pe  portiţă,  Gligor  diacul  se  în­  tele  acelea  ale  diacului.  închise  liniştit  portiţa  şi
           toarse  deodată  privind  drept  în  ochii  preotului.   trecu  în  grădină.  Curtea  e  aşa  de  goală  şi  aşa
           Cuvintele  însă  i  se  opriră  în  gît,  şi  numai  după   de aproape de casă!
           ce-şî  plecă  capul  putu  să  zică  cu  glas  moale:   Cărarea  dintre  meri,  cu  iarbă  roşcată,  umedă,
           „Să ierţi, Sfinţia Ta, dar   aşi  zice şi eu o   vorbă.  pare  că  e  căptuşită  cu  blană  de  vulpe.  Ca  de
           Uite dta ... hm. Vreau   să  zic  e păcat   să ...  o  adiere  depărtată,  frunzele  galbine  tresar  în
           Fă-ţî  inima  mai  veselă,  Sfinţia  Ta!  Ştii  cum   merii  bătrînî,  cîte  unele  cad  liniştite,  plutind,
           zice  din  Evanghelie:  „Omul  ca  iarba,•  zilele  lui   altele  se  dau  repede  peste  cap,  ameţite  de  înăl­
           ca  floarea  cîmpului."  Şi  de  ce  să  ne  amărîm   ţimea  din  care  vin  şi  de  prăpastia  în  care  ajung,
           şi viaţa cîtă ni-e dată ?   Că  iară zice din   Evan­  între  crengi  fire  lungi  de  păianjen,  înlăcrimate,
           ghelie : „Nici un fir de   păr  nu  cade fără ştirea  —  pline  de  mărgele  mărunte,  fine,  albe.  —
           Tatălui  din  cer.“  —  Vezi,  —  cîtî-s  de  bătrîn,   Tufele  de  struguraşi  sînt  negre,  podoaba  de
           da-s  prost,  Sfinţia  Ta!  Că  mă  pun  eu  să-ţi   frunze  s’a  scuturat  de  mult,  şi  numai  holbura
           dau  învăţături  şi  pilde.  Nu  Ie  ştii  dta  ?  Doamne,   se  mai  vede  întunecată  pe  unele  gătejuţe  no­
           de  le-ar  şti  toţi  popii  de  pe  lume  aşa!  Atunci   duroase.  A  fost,  da,  roadă  din  belşug  în  anul
           eu  cred  că  pe  lumea  ceealaltă  nu  ar  mai  fi   ăsta  pe  meri.  Galbine  ca  aurul  şi  rumene  în
           iad.  Dar  părinte,  de  una  mă  doare  pe  mine  !   obraji  —  ca  fetele  mari  —  doisprezece  saci
           Cum  plîng  slujbele  dtale  în  biserică!  Să  ierţi,   de  mere  s’au  coborît  în  pivniţa  popii,  de  să
           Sfinţia Ta, dar fă-ţi inima mai veselă."  nu  bei  pe  lumea  asta  nimic  numai  să  mergi
             Gligor  îşi  săltă  clichina  pe  umeri  şi  plecă   acum acolo şi să te imbeţî de mirosul lor.
           fără  să  se  mai  uite  la  preot.  De  mult  i-a  zăcut   Aici  au  fost  napi,  dincolo  curechî.  Un  hotar
           lui  pe  suflet  să-i  vorbiască  odată.  Dar  nu  aşa,   întreg!  S’au  făcut  bine  şi  acestea.  Ştii  nişte
           o  Doamne,  nu  aşa.  Şi-a  fost  închegat  în  minte   napi  de  se  mişca  pămîntul  la  un  pas  cînd  îl
           o  căzanie  întreagă,  cu  pilde  din  Evanghelii  şi   scoteai,  —  şi  nişte  căpăţinî  de  curechiu  mari  cît
           scrisorile  sf.  Pavel.  Şi  de  multeorî  i  s’a  încălzit   o  căciulă  ciobănească  şi  tari  ca  peatra.  Napii
           inima,  spunînd  cu  gîndul  căzania  aceea  de   îs  în  groapă  acum,  căpăţinile  gem  sub  cel  trei
           mîngăere.  Azi  a  venit  la  popa  cu  nişte  trebi:   bolovani  de  piatră,  pe  cînd  cercurile  de  fer
           să  vadă  părintele  nişte  contracte,  ce  el  —   abia mal cuprind pîntecele buţiî.
           diacul  —  nu  le  poate  chiar  bine  descurca!   Mal  la  vale  s’a  făcut  otavă  bună.  pin  n’a
           Adecă  le  cunoştea  el  bine,  dar  părea  că-i  tot   prea  fost,  că  dase  seceta  de  cu  primăvară.
           spune  cineva:  Diece,  tu  eşti  în  biserică  al  doi­  Dar  otavă  ca  strămătura,  ştii  să  nu  lase  un  fir
           lea  după  popa,  şi  dacă  împărţiţi  prescurile,   la primăvară oile cu meii neîntăriţî încă !
           s’ar  cădea  să-l  mîngăi  cel  puţin,  dacă  nu-i   Şi  iată,  în  partea  dreaptă  pe  dîlmă,  merii
           poţi  lua  durerea.  Şi  pînă  ce  preotul  îi  tălmă-   tineri,  sădiţi  de  dînsul.  Rodesc  şi  el  de  vr’o
           cia  scrisorile,  cu  capul  plecat  pe  şire,  Gligor   trei  ani  şi,  Doamne,  cum  îs  de  amare  merele!
           a  simţit  de  multeorî  cum  i  se  ridică  ca  un   Ori  numai  lui  i  se  par  aşa  !  N’a  putut  să  inînce
           nod  în  piept  şi  i  se  opreşte  în  gît,  —  da  să  se   nici  cînd  un  măr  întreg  din  aceste.  Intîj  îl  ve-
           ridice,  dar  înghiţa  cu  greu  nodul,  şi  iar  se   niau  aşa  nişte  gîndurî  depărtate,  apoi  răsăria
           aşeza,  cu  ochii  aţintiţi  în  pămînt.  Abia  acum   deodată  în  lumină,  într’o  lumină  albă,  un  chip
           cînd  să  iese  a  învins,  şi  iată  că  cu  ce  s’a  ales.   de  femee  cu  ochii  negri,  cu  faţa  albă,  albă;  se
           Mai  bine  nu  zicea  nimica!  Şi  Gligor,  gîndin-   uita  la  el  cu  priviri  ce  omoară,  zimbia  şi  se  ascun­
           du-se  cît  e  de  slab  de  înger,  mergea  încet  pe   dea  iar  în  negura  de  unde  a  eşit.  Tudor  sta
           uliţa  strimtă,  perzîndu-se  în  negura  deasă,  ce   înlemnit  pînă  vedea  icoana,  cînd  aceasta  dis­
           nu se ridicase de peste sat.       părea,  o  durere  rece  îl  încoiţa  inima  şi  rămî-
             Popa  Tudor  a  văzut  el  bine,  că  nu  pentru   nea  aşa  cu  obrajii  de  ceară,  cu  mărul  în  mînă.
           scrisorile  acelea  l-a  căutat  diacul  aşa  de  dimi­  Vezi  că  merii  aceştia  i-au  sădit  împreună,  cu
           neaţă,  a  văzut  inima  bună  şi  miloasă  a  bătrî-   ochii  umezi  de  bucurie,  tremurînd  de  viaţa
           nului,  dar  nu  înţelegea,  ce  rost  să  aibă  cuvin­  tînără şi de fericire, în razele învietoare ale
   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14   15