Page 4 - 1905-21
P. 4

444                          LUCEAFĂRUL                 Nrul 21, 1905.
           veşti  la  focul  cazanului,  în  care  clocotia  licta-   El se uită nedumerit la mine.
           riul  de  prune,  —  îmi  reamintiam  mulţumirile   „Cum  ?  —  grăi.  —  Nu-mi  vine  să  cred,  că
           copilăriei  mele  şi  nu  mat  puteam  să  lucrez  cu   nu  ştii.  —  Nu-ţî  vei  mai  fi  aducînd  aminte.
           toată  inima  înainte.  —  Aş  fi  plecat  fără  ca  să   Erau  pline  toate  gazetele,  sînt  acum  vre-o  15
           mai  stau  pe  gîndurî,  dacă  nu  mi-ar  fi  sunat  în   luni...
           urechi mustrările nevestei mele.     —   Arareori  îmi  rămîne  timp  să  citesc  ga­
             „Şi  totuşi,  —  îmi  zisei  în  cele  din  urină,  —   zete"! — îl întrerupsei.
           trebue să ies la faţa locului.“      Dacă  erau  pline  gazetele,  trebuia  să  fi  fost
             N’aş  fi  fost  în  stare  să  dau  răspuns  lămurit,   la  mijloc  vre-un  scandal,  despre  care  oameni
           dacă  cineva  m’ar  fi  luat  repede  şi  m’ar  fi  în­  cum  se  cade  nu  vorbesc  —  decît  poate  cu
           trebat,  de  ce  anume  trebue  să  ies,  —  dar  am   multă  cruţare.  Ţiind  dar  să  nu-1  jignesc  prin
           ieşit  —  chiar  nu  ’n  căruţă,  ca  de  obicei,  ci  pe   reamintiri pentru el dureroase, nu mai stăruiî.
           jos, ca să fac economie de cîţiva lei.  „Mă  bucur,  —  urmai  schimbînd  vorba,  —  că
             Deşi  nu  dăduse  bruma,  cîteva  zile  de-a  rîndul   întîmplarea  a  făcut  să  ne  revedem  după  un
           fusese  cam  rece,  şi  pe  ici  pe  colo  adierea  uşoară   timp  atît  de  îndelungat  şi  într’o  zi  atît  de  fru­
           scutura  cîte  una  din  frunzele  îngălbenite  ale   moasă.
           plopilor.                           —   Frumoasă,  —  întimpinâ  el,  —  n’aş  putea
             Mă  cuprindea  un  fel  de  înfiorare  duioasă  cînd   să zic, că e ..
           le  vedeam  fluturînd  în  căderea  lor  prin  văzduh,   Ochii  lui  se  ’nvioarară  şi  iar  eşi  din  ei  la
           şi  mai  ales  dupăce  am  eşit  în  cîmp  deschis   iveajă omul avîntat pe care-1 ştiam eu.
           mi-am  domolit  pasul,  ca  să  mă  bucur  mai  în­  „îmi  place,  ce-i  drept,  —  urmă  dînsul,  —
           delung şi mai în tihnă de frumseţa zilei.  fiindcă  se  potriveşte  cu  starea  mea  sufletească
             înaintea  mea,  la  marginea  unui  crîng  de  pe   şi  frunzele  ’ngălbenite,  care  se  scutură  una  cîte
           coasta  dela  dreapta  drumului,  se  juca  aler-   una,  mă  mîngăie  prin  căderea  lor.  Frumoasă
           gînd  peste  pajişte  o  fetiţă  de  vre-o  cinci-şase   însă numai ziua de primăvară poate să fie.
           ani,  iar  mai  la  o  parte  stetea  un  domn,  pe   —   Uite,  —  îi  răspunsei,  —  eu  n’am  fost
           semne tatăl ei, şi-o urmăria în toate mişcările ei.  niciodată  ’n  stare  să  iau  parte  la  bucuria  ce-î
             Iar mă cuprinsese ’nduioşarea.   cuprinde pe oameni în faţa desprimăvărării."
             „Sărmanii  mei  copii!  —  îmi  zisei.  —  Cum   Ei dete oarecum zănatic din cap.
           nu  pot  şi  ei  să  aibă  mulţumirile,  pe  care  le-am   „Asta  poate  să  fie  adevărat,  dar  nu  dove­
           avut eu la vîrsta lor! ?“          deşte  nimic,  —  răspunse  el.  —  Tot  frumos  ră­
             îmi  sîngera  inima  ştiindu-î  înjugaţi  în  aierul   mîne  albastrul  cerului  primăvăratic,  tot  plăcută
           îmbîcsit  al  oraşului,  jucîndu-se  prin  curtea  strimtă   e  adierea  blîndă,  care  topeşte  zăpezile  rămase
           ori stînd îndesuiţî pe băncile şcolii.  prin  adăposturi,  şi  e  multă  dulceaţă  ’n  razele
             Deodată  domnul  acela  se  ’ntoarse  spre  mine   soarelui,  care,  desmorţîndu-le  toate,  face  să  ’n-
           uitîndu-se  stăruitor,  cum  te  uiţi  cînd  ţi  se  iveşte   colţiască  iarba  şi  să  se  desfăşure  mugurii.  Ade­
           în  preajma  vederii  cineva,  pe  care-1  ştii  bine,   vărate  podoabe  ale  firii  sînt,  —  urmă  el  luîn-
           dar  nu  l-ai  mai  văzut  de  mult  şi  stai  la  în­  du-şi  avînt,  —  şi  florile  ce  se  ivesc  pe  ici  pe
           doială.                            colo  din  ce  în  ce  mai  dese  şi  mai  felurite,  şi
             Nu  puteam  să-i  văd  faţa,  dar  după  statură   fluturii  ce  zboară  fără  deastîmpăr,  căutînd  adă­
           şi  după  mişcări  mi  se  părea  cunoscut,  un  vechiu   post  pentru  progenitura  lor  priincios,  şi'  păsă­
           şi  bun  prietin,  pe  care  nu-1  mai  văzusem  de   rile  ce  cîntă  voioase  prin  crînguri  cu  frunziş
           vre-o douăzeci de ani.             fraged.
             „Da!  —  îmi  zisei  stînd  încă  la  îndoială,  —   —  Bogată  e  fără  îndoială,  —  îl  întrerupsei,  —  şi
           Duţu e ! — Dar cum a ajuns el aici! ?“  plină  de  farmece  totdeauna  lumea  lui  Dumnezeu
             Studiaserăm  împreună  la  Viena,  —  el  la  fa­  şi  mai  vîrtos  îneîntătoare  trebue  să  fie  în  timpul,
           cultatea  de  filozofie,  iar  eu  la  politechnică,   cînd  toate  ’ntrînsa  saltă  pregătindu-se  de  nuntă;
           şi  era,  tînăr  de  o  veselie  neistovită  şi  cu  po­  pe  mine  însă  mă  îneîntă  mai  mult  toamna,
           rniri poetice, mult iubit de toţi.  cînd  toate-şi  dau  rodul  şi  intră  după  munca
             El  porni  în  cele  din  urmă  cu  pas  hotărît,  dar   săvîrşită  în  repaos.  —  Ne  dă,  ce-i  drept,  —
           domol spre mine.                  adăugaî,   —   primăvara   dulceaţa   nădăjduim,
             „Bine,  omule,  —  îmi  zise,  —  dar  tu  cum  ai   toamna însă ajungem la liniştea ’mplinirii.
           ajuns aici ?“                       —   Niciodată  nu  putem  s’ajungem,  —  strigă
            Era  el,  dar  nu  cum  îl  ştiam  eu.  Slăbise,   el. — Toamna e timpul desamăgirilor!
           mi  se  părea  îmbătrînit  peste  măsură,  şi-o  obo­  —   Numai  pentru  oamenii  lipsiţi  de  cumpăt,
           seală  sufletească  se  ogiindia  ’n  faţa  lui  suptă   care  rîvnesc  la  prea  mult!  —  îi  răspunsei  eQ.
           şi veştedă.                       —  Cel  ce  ştie  să  se  mulţumiască  cu  puţin  are
             „Eu  ca  eu,  —  îi  răspunsei,  —  dar  tu  ce   totdeauna prea mult."
           cauţi la Buzău?"                    Duţu dete iar din cap.
   1   2   3   4   5   6   7   8   9