Page 5 - 1908-11-12
P. 5

Nrul li—li 1908.           LUCEAFĂRUL                       245
          în  doine  îşi  varsă  cel  îndrăgostit  focul  dela   eu  supărat;  cum  e  cerul  plin  de  stele,  aşa’s  şi
        inimă;  în  doine  laudă  el  însuşirile  alesei  sale   eu  plin  de  jele«,  ori  exclamă  în  disperare:  «De-ar
        şi-o  îndeamnă  să  răspundă  sentimentelor  sale;   fi  lumea  de  hârtie,  i-aş  da  foc  într’o  mânie!...
        doina  exprimă  dorul  îndrăgostiţilor  depărtaţi  unul   Tuturor  li-i  lumea  lume,  numai  mie  mi-i  căr­
        de  altul  şi  durerea  celui  părăsit;  şi  iarăş  prin   bune;  tuturor  li-i  lumea  dragă;  mie  mi-i  cer­
        doină  se  mângâie  cel  nefericit  în  căsătorie,  orfanul   neală neagră».
        rămas  singur  pe  lume  şi  cel  depărtat  dela  ai  săi,   Doina  se  cântă  pe-o  melodie  trăgănată,  plină
        mai  cu  seamă  soldatul,  ce  rătăceşte  prin  ţări   de  duioşie  şi  bogată  în  variaţiuni.  Ea  trece  ade­
        străine,  printre  neamuri,  a  căror  limbă  n’o  în­  seori  din  meloncolia  cea  mai  mare  într’o  veselie
        ţelege  şi  între  oameni,  cari  n’au  nici  o  milă  cu   fără  margini,  după  cum  e  şi  inima  omului  vecinie
        dânsul.  Doina,  în  sfârşit,  exprimă  sentimentele   in  luptă  între  sentimente  triste  şi  vesele.  Atât
        omului  din  popor  faţă  cu  schimbările,  ce  se  în­  poezia,  cât  şi  melodia,  de  obiceiu  nedespărţite,
        tâmplă  în  natură:  bucuria,  ce  o  simte  la  înce­  se  numesc  »doină«,  şi  adeseori  doinaşul  îşi
        putul  primăverii,  când  vede  «colţul  ierbii  cum   continuă  cântecul  său  pe  fluer,  sau  apoi  luând
        răsare®  şi  cum  «înspică*  codrul,  şi  când  aude   fluerul dela gură, doineşte mai departe cu vorbe.
        «cucul  cântând  şi  mierliţa  fluierând»;  iară  de   Doinele,  exprimând  toate  sentimentele  omeneşti,
        altă  parte  tristeţa.  ce-1  cuprinde  toamna,  când   natural,  că  sunt  foarte  variate  şi  număroase.  Ele
        codru-şi  pierde  frunza  şi  când  voinicii  din  el   variază  din  ţinut  în  ţinut,  şi  am  putea  zice,  că
        sunt  siliţi  a  pleca  acasă  «la  copii  şi  la  nevastă,   fiecare  ţinut,  ba  chiar  fiecare  sat  îşi  are  doinele
        la viaţă ticăloasă».              sale.  Ele  se  înmulţesc  necontenit,  chiar  şi  acum,
          Doinele  se  încep  de  cele  mai  multeori  cu  cu­  când  literatura  cultă  a  început  a  luă  oarecare
        vintele:  «Frunză  verde...»,  şi  anume  cântăreţul   avânt  şi  când  cunoştinţa  de  carte  pătrunde  tot
        îşi  alege  totdeauna  planta  sau  floarea,  caro  se   mai  adânc  in  sânul  poporului.  Poeţii  poporali
        potriveşte  mai  bine  cu  starea  sa  sufletească.  Astfel   anonimi  se  acomodează  împrejurărilor  nouă  de
        cel  îndrăgostit  începe  de  obiceiu  cu  «Frunză  verde   viaţă  şi  dau  expresiune  sentimentelor  lor  cu
        măglieran»  sau  cu  «Frunză  verde  de  sulfină«,  cel   aceeaş  putere  şi  cu  aceeaşi  originalitate  ca  şi
        supărat,  cu  «Frunză  verde  mărăcine»,  «Foaie   în  trecut.  Până  şi  emigrările  recente  la  America,
        verde  de  pelin«  sau  «Foaie  verde  de  mohor»;   mai  înainte  cu  totul  necunoscute  Românilor,  le
        cântecele  voiniceşti  se  încep  mai  cu  seamă  cu   vedem oglindite în versuri ca acestea:
        «Frunză  verde  de  stejar»;  acelea,  în  care  este   »Cine-a scornit jalele?
        vorba  de  un  flăcău  frumos,  cu  «Foaie  verde  de   «Mister cu vapoarele.
        bujor»,  iar  acelea  care  se  adresează  unei  fete   «Dar vaporu nu-i de vină,
        frumoase,  cu  «Foaie  verde,  rujă  creaţă«  sau  cu   «Că şi pe el focu-1 mână!« *)
                                                         sau:
        «Floricică  foaie  fragă»  ori  «Floricică,  floricea«.—
                                                  «Bate vântul frunzuţa,
        Toată  natura  simte  împreună  cu  cântăreţul:  pa­
                                                  «Vine dor dela badea:
        serile,  florile,  codrul,  câmpia,  până  şi  norii  de   «Din fundul Americă,
        pe  cer.  Cel  îndrăgostit  se  adresează  cătră  fagii   «Din mijlocul fabricii».**)
        pădurii  şi-i  roagă  să-l  primească  la  umbra  lor
                                           «Horele»  sunt  nişte  poezioare  scurte,  de  cu­
        împreună  cu  mândra  lui,  «căci  aro  mândră  ti­
                                         prins  vesel,  care  se  rostesc  sau  se  cântă  de  ju­
        nerea,  tinerea  şi  gingăşeâ,  şi  îi  arde  soarele
                                         cători  sau  de  lăutari  în  cursul  şi  în  tactul
        pieptul  cu  mărgelele,  brâul  şi  inelele»;  lui  i  se
                                         jocului.  Ele  se  numesc  astfel  în  Principatele  dună­
        pare  că  toată  lumea  se  îndreaptă  după  iubita
                                         rene  şi  în  părţile  lor  de  odinioară  (Bucovina  şi
        lui:  «Râsu-ţi  lumea  veseleşte,  plânsu-ţi  lumea
                                         Basarabia),  unde  jocul  cel  mai  obişnuit  e  «hora»,
        amăreşte,  şi  de  dragul  dumitale  ştie  chiar  şi
                                         un  cerc  de  jucători  şi  de  jucătoare  prinşi  de
        sfântul  soare,  că  la  tine  când  priveşte,  stă  şi
                                         mâni,  cari  se  mişcă  lin,  după  tactul  muzicei,
        nu  mai  asfinţeşte».  Dimpotrivă  celui  supărat  i  se
                                         când într’o parte, când într’alta; pe când în
        pare,  că  «puiul  cucului  din  vârful  nucului»  «aşa
        cântă  de  cu  jale,  de  pică  frunza  pe  cale,  şi-aşa
                                           *) Versurile acestea poporale au fost publicate în foaia
        cântă de cu foc, de opreşte Oltu ’n loc.»  «Răvaşul» din Cluj. M i st er = domnul (Englezul).
         El  aseamănă  «Cumu-i  cerul  înnorat,  aşa’s  şi  **) «Floarea darurilor», Nr, 33 din 1907.
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10