Page 14 - 1908-23

556 LUCEAFĂRUL Nrul 23, 1903.

Este păcat că T. Robeanu n’a voit — nu s’ar puteă „Viaţa nouă“ crede că T. Robeanu „singur nu puneâ
zice: n’a putut să facă din aceste evocări ale de sigur mult preţ“ pe poeziile sale. Şi eu cred
trecutului o intenţie mai stăruitoare şi mai rodnică. aceasta. Dar eu ştiu că aceeaşi atitudine o aveâ el
Când trebue să-şi cânte viaţa sa, claritatea se şi faţă de cercetările sale istorice, a căror culegere o
micşorează; i-o micşorează sfiala-i firească; poezia lui cere numita revistă. El n’a emoţionat lumea prin mul­
devine o aluzie delicată, nu o mărturisire fără rezerve, ţimea lucrărilor, dar a ţinut mult să arate cum ar
care iubeşte descripţia brutală: face el ce alţii fac atât de fără duh. Fragmentul este
Şi numai gândul meu pribeag adeseori mai bun decât întregul.
0
Va trece ’n taină al tău prag O. Bogdan-Duică.
Şi, nevăzut, va sărută
Şi ochii tăi şi inima.

Poveşti în prag.
4. „Ci uită că-i păcat,
Ca iarba din potici, Ascultă-mă şi oină
Ca frunza de sub cetini, Că-i mort — colea ’n grădină,
Vecini aşa — prietini Cu pieptul sângerat,
Ne-am pomenit de mici, Ci iartă — că-i păcat".
Ca iarba din potici.
Stau amândouă ’n prag
Nici când nu m’am gândit Nebune, petrecute,
Că ’n sat mai sunt şi alte Şi, fără să le-ajute,
Că-s mândre şi-s înalte, Curg clipele ’n vileag ...
Chiar bune de iubit.. . Şi stau pierdute ’n prag.
Şi cum de m’am gândit?
5.
Ce drag îmi mai eră Sub nucii dela schit,
Săpând cu el alături, Intre chilii, sunt două,
Să dau pământu ’n pături, Cu grinzile mai nouă
Uitam că-i muncă grea... Şi zidul văruitj
Ce drag îmi mai eră. Pe prispă sub fereşti,
Sub streşini înoite
Acum, când ne desparte
Suratele cernite
Al dragostei fior...
Stau sara de poveşti.
Pare ca-şi vrea să mor,
Au un mormânt la schit,
Ca să le fiu departe,
în inimi o durere
Acum, când ne desparte.
Şi ’n gândul rătăcit,
S’a dus norocul meu Au tot o mângâiere;
Pe căi înegurate, L’aşteapfă c’o să vină,
„Deschide!" „Cine bate?" lntr’o iubire nouă,
„Deschide că sunt eu, Urzită din lumină,
S’a dus norocul meu". Din picături de rouă,
„Chiar tu acum, surato, Din glasuri de isvoare,
Din fumuri de tămâie ...
Dar spune, ce mai vrei?
La ele-o să coboare
Doar zilele să-mi iei,
Şi ’n lume-o să rămâie.
Căci viata mi-ai luat-o
Cu dragostea, surato!" Maria Cunţan.