Page 15 - 1909-08
P. 15

Nrul 8, 1909.              LUCRAFĂRU]                        18:i
        n’aibă  cu  ce-şi  stâmpărâ  foamea.  Bucuria  nu   nu  bănuiau  gândul  duşmanului  de-alături,
        stărui  însă  mult  pe  faţa  lui  rumenă,  şi  ochii   se  pomenesc  că  petecuţile  cu  merinde  cu  tot
        albaştrii  i  se  întunecară  de  grija  peştişorului   sboară  pe  dinaintea  lor,  ajungând  dincolo  de
        mic  pe  care  nădăjduise  să-l  găsească  lângă   garduri,  spre  bucuria  găinilor  şi  a  crestatului
        mămăliguţă  cum  ştia  că-i  fusese  pus  de-acasă;   gălăgios.
        acum,  cu  toată  sârguinţa  căutatului,  el  nu-şi   Popândocul  cel  oacheş  rămâne  o  clipă  cu
        arătă solzii din nici o parte.    ochii  pierduţi  spre  partea  încotro  s’auziâ
          Lipsa  aceasta  înseninează,  însă,  ochii  voi­  sfada  pasărilor  norocoase  şi-apoi  se  porneşte
        nicului  de-alături.  Ceapa  lui,  se  gândea,  va   pe  plâns;  păgubaşul  cel  mai  mărişor  nu  pră­
        fi  primită  ca  bună  tovarăşă  mămăliguţei  ră­  pădeşte  însă  vremea,  ci  sărind  repede  dă
        mase  fără  udătură  şi  astfel  va  putea  să-şi   goană după duşman.
        stâmpere  şi  el  foamea.  Din  câteva  vorbe   Câteva  roate  de  fugă  împrejurul  şcoalei
        târgul  e  făcut  şi  ceapa  roşie,  strivită  cu  pum­  şi  trupurile  tinere  se  încleştează  iar  la  luptă,
        nul,  îşi  desface  miezul  alb  şi  mirositor,  care   la  luptă  duşmănoasă,  până  când,  osteniţi  de
        aşezat  în  jurul  mămălige!  aşteaptă  rândul   iznoavă,  cad  amândoi  pe  aşternutul  moale
        ospăţului în locul peştelui propodit.  al pajiştei primăvăratice...
          Tocmiţi  acum,  voinicii  îşi  fac  semntil  cru-   De  sus,  din  înălţimile  curate,  soarele  prie­
        cei  şi  încep  să  îmbuce  fără  să  mai  aştepte   tenos  îi  învălue  în  pânza  deasă  de  raze  aurii,
        alt  îndemn  decât  pe  cel  cu  zor  al  foamei   iar  alături,  plecat  de-asupra  lor,  mititelul
        prea ţinute în frâu.              oacheş,  cu  ochii  ca  cărbunele,  râde  şi  bate
          Şi  ’n  preajma  mesei  mari,  pacea  seninului   din palme.   I. Ciocârlan.
        primăvăratec  stăpâneşte  cuprinsul  plin  de
        lumină,  în  timp  ce  dealurile  întinerite  se  în-
        fioară  de-o  adiere  uşoară,  de-o  boare  dulce
        şi  mirositoare.  în  depărtări,  prin  desişurile   Iubirea mea...
        înflorite,  se  ’ngână  ciripiri  de  păsărele,  iar
                                               Iubirea mea nu-i trestie uşoară,
        din  vecini  cucoşul  isteţ  le  trâmbiţează:  „poftă   Pe care vântul serii o îndoaie,
        bună“.                                 Iubirea mea nu-i floare ofilită,
          Dar  cu  tot  îndemnul  foamei  şi-al  graiului   Ce-aşteaptă mana stropilor de ploaie.
        păsăresc,  băieţaşii  mănâncă  şi  nu  prea,  căci   Iubirea mea-i o candelă aprinsă
        ceapa  îi  îndeamnă  mai  mult  Ia  plâns.  Cu   în faţa făcătoarei de minuni,
        ochii  în  lacrimi,  tovarăşii  de  trântă  privesc   Şi nu-i pe lume vânt s’o poată stinge,
        când  la  „ceapa  duşmană 11 ,  când  la  „brânza   Căci nu mă tem de vifor şi furtuni.
        bălană 11   de-alături  şi  înghit  mai  mult  în  sec   Cântarea mea nu-i freamăt de pădure,
        decât  cu  udătură.  în  timpul  acesta,  din  frântura   Ce  cântă  ’nduioşată  ’n  fapt  de  seară,
        mămăliguţei  pământii,  bălanul  zăreşte  stră­  Cântarea mea nu-i murmur surd de ape,
        lucind  câţiva  solzi  de  peşte,  iar  mai  la  o   Nu-i sunet de războinică fanfară.
        parte,  ia  sama  că  un  şir  de  oase  mărunte   Cântarea mea-i o rugăciune blândă,
        şi-arătau vârfurile lor ascuţite.      Şoptită ’n taină ei şi numai ei,
          Cu  gând  de  nădejde,  desface  mămăliga  lăţită   Nimica ’n lume nu mi-o amuţeşte,
        şi,  dintre  păturile  tescuite,  se  desprinde  tru­  Căci nu mă tem de Câini şi farisei.
        pul  peştişorului  fărămiţit.  Bucuros  de  norocul   Credinţa mea nu-i val, ce se fărîmă
        ce-i  fusese  sorocit  pe  ziua  acea,  băieţaşul   Lovindu-se de stânca ’ncremenită,
        se  lipseşte  de  udătură  tovarăşului  şi-şi  trage   Nu-i far, pe care vremurile-l surpă,
                                               Nu-i pavăză de lovituri slăbită.
        masa  binişor  mai  la  o  parte;  mititelul  sprân­
        cenat,  asemeni,  îşi  apără  pe-alui,  în  vreme   Credinţa mea e pisc măreţ de munte,
        ce  voinicul  cel  cu  ochii  căprii,  rămas  numai   Etern, precum etern e Dumnezeu,
                                               Şi nu va fi putere pământeană
        cu  fărămiturile  cepei,  îşi  poartă  privirea  la­  O clipă să m’abată ’n mersul meu!...
        comă  când  spre  bucatele  unuia,  când  spre
                                                                I. U. Soricu.
        ale  celuilalt  şi  când  norocoşii  flămânzi  nici
   10   11   12   13   14   15   16   17   18   19   20