Page 20 - 1909-14-15
P. 20

328                        LUCEAFĂRUL                Nrul 14-15, 1909.

             Pretinul  nostru  Vasile  nu  inai  putu  zice   ne  trezirăm  numai  deodată  că  ne  ridicăm  toţi
           nimic.  Ochii  i  se  scăldară  în  lacrimi,  îşi   trei şi zicem într’aceeaş vreme: Mergem!
           plecă capul pe masă şi începu să suspine.  Pe  drum  spre  casă  nenea  Marian  ne-a  zis:
             Iar  prin  sufletele  noastre  se  coborî  deo­  Tot  am  făcut  noi  un  bine  azi.  Dacă  n’atn
           dată  durerea  adâncă  pentru  pierderea  acelui   putut  să  ne  petrecem  cu  Pătruţ,  am  aniversat
           tânăr  pe  care  nu  l-am  cunoscut,  treceau  frân­  cu el moartea lui Lăiţă.
           turi  din  cântecul  de  moarte  al  bătrânului,  şi   I. Agârb»ceanu.



                                    D  e   d e p a r t e .
                 Plecam să-mi port melancolia pe ’ntinsul apelor tăcute,
                 Dar tu priveai nepăsătoare spre largul mării plin de lună
                 Şi-n cea din urmă înserare ce-o petrecurăm împreună
                 Tu nu mi-ai spus măcar o vorbă: nici „stai“, tu nu mi-ai spus nici „du-te“...
                 în ochii tăi furaţi de noaptea deschisă larg pe ’ntinsul mării
                 Zadarnic încercam să caut regretul clipelor apuse,
                 Că ’n ochii tăi, ca peste valuri, atâta linişte căzuse ...
                 ... Ah, ochii mari în care-odată ardea simbolul adorării!
                 Te-am sărutat prelung pe frunte — pe fruntea palidă şi rece —
                 Şi ochii tăi, închişi, o clipă, s’au redeschis să mă privească:
                 Pe cerul lor, aceeaş noapte încet-încet pornea să crească
                 Şi-aceeaş nepăsare-a nopţii în fundul lor păreâ că trece...
                 Urcă luceafărul de seară pe cerul plin, urca şi luna...
                 Un ceas apoi... şi depărtarea sporea oştirile-i de unde,
                 Iar apele ’ncepeau să ’nalţe acorduri sombre şi profunde
                 Şi te-am văzut abia atuncea, — pierdută pentru totdeauna...
                Abia atunci simţii că basmul visat de noi atâta vreme
                îşi risipea în fumul sării minunătoarea-i feerie:
                Frânturi de vorbe şi extaze... îmbrăţişări... melancolie...
                Amurguri palide... amurguri de trandafiri şi crisanteir.e...
                Suntem departe unul de-altul. Tu rn’ai uitat de-o veşnicie,
                Căci numai patimi şi ispite cărarea ta încrucişează...
                Coboară sufletu-ţi într’una; al meu şi-acum te mai visează,
                AI meu şi-acum te mai înalţă — spre culmi de vis şi poezie...
                ... în zare, luna se ridică întreagă, palidă, uşoară
                Ca ’n cea din urmă înserare ce-o petrecurăm împreună...
                Visezi acuma? Or contempli, din ţara ta, aceeaş lună?
                ... Eu o privesc cum se înalţă, tu o priveşti cum se coboară...
                                                              Victor Eftimiu.
   15   16   17   18   19   20   21   22   23   24   25