Page 19 - 1909-14-15

Nrul 14-15, 1909. LUCEAFĂRUL 327

prin aer, prin întreg
universul, ca un se­
nii zău.
Aşa l-am cuno­
scut eu pe Pătruţ,
şi de atunci el a
fost pentru mine un
adevărat părinte. In
toate durerile ce
le-am avut — mân-
găerile prietinilor,
ori ale părinţilor, 9. Ladă ţărănească (compoziţie originală după o veche ladă din Vatra Dornei).
m’au lăsat reci.
Singură mângăerea viorii lui mă alină şi mă când o durere adâncă l-ar apăsă mereu. Bă­
înbărbătâ. trânul îl grijeâ ca pe-un copil mic, când
Dela o vreme începurăm să cinăm îm­ mergeau spre casă îl învăluiâ bine în manta,
preună, la acelaş birt. Intr’o sară veni să mă când eră cât de puţin abătut, nu-1 lăsă să
întimpine foarte voios. se scoale, ci veghiâ la căpătâiul lui.
„Domnule Costina, îmi zise, am să-ţi pre­ Şi nu ştiu un vierme vechi rodeâ în tânărul
zint pe un muzicant nou, venit acum din acela, ori numai decând a venit aici în oraş
capitală. A stat trei ani acolo, şi cred că are s'a încuibat ceva în inima lui. Dar de slăbit
să-ţi placă.“ Privii la el mirat, dar Pătruţ se slăbeâ pe zi ce merge, şi Pătruţ îmbătrâneâ
strecură grabnic afară şi veni îndată însoţit văzând cu ochii.
de un tânăr, înalt, palid, cu mustaţa neagră. Când muri Lăiţă, se strânseră multe inimi
— E ficiorul meu, Lăiţă. de durere, şi tinere şi bătrâne. Dar inima lui
Cum se poate, frate? D-ta n’ai amintit Pătruţ nu se strânse, ci se împietri. Mi-aduc
o singură dată că ai ficior! Tânărul se aşeză aminte ca acum. Ziua de înmormântare că­
pe scaun, îşi luă vioara de subsuoară ş’o zuse pe o Duminecă, şi tot oraşul eră ’n
puse pe genunchi. tălpi. Cântară clopotele dela toate bisericile
Nu ţi-am amintit, Domnule, pentrucă şi, în frunte, după preot mergeâ taraful lui
ştiam eu că are să vină şi să ţi-1 arăt. De Pătruţ plângând încet din viorile înăduşite.
acum n’are să mă părăsească mai mult. Bătrânul urmă după sicriu, cu ochii uscaţi,
Amândoi vom cântă de aici în colo, poate cu capul frânt în piept, şi din când în când
să mai învăţ şi eu ceva nou!“ — zise Pătruţ se ’mpedecâ de vr’o piatră de pe drum.
privind cu dragoste la ficior. Oamenii urmau tăcuţi, nu erau obicinuitele
După cină mi-au cântat amândoi, ca la un poveşti dela înmormântări.
prietin vr’o trei cântece. Privirea lor se La groapă, când trupul Iui Lăiţă eră să
pierdea în nemărginit, numai în răstimpuri, fie coborît, bătrânul făcu un semn, să mai
ca atrase, privirilor lor se întâlneau, iar eu aştepte puţin. El îşi ridică încet vioara de
doream să nu se mai sfârşească acelea trei sub pardesiu, o puse sub bărbie, şi începu
bucăţi. De-aici încolo birtaşii se luau la un cântec nou, necunoscut. Nici nu ştiu de-a
ceartă pentru cei doi muzicanţi. Unde cântau fost cântec. Ştiu că pe când a treia oară
ei se adună toată lumea, iar crâşmele cele- ridică arcuşul, n’a mai fost un ochiu care
alalte rămâneau pustii. In vr’o cinci ani fă­ să nu lăcrămeze, afară de ochii lăutarului.
cură avere frumoasă, şi bătrânul mai aveâ Eră ceva neînchipuit în tonurile acelea, în
o singură dorinţă: să-şi însoare feciorul. melodia aceea. Părea un bocet de vorbe, nu­
Dar Lăiţă acela eră o fire foarte închisă, mai cât vorbele nu se pot spune, părea c’ar
eră o sărbătoare pentru bătrânul când Lăiţă zice: „Iată mă duc, iată se duse, o nu-1 lăsaţi,
zâmbeâ. Dar feciorul sta mai mult tăcut, ca o nu mă lăsaţi. Dormi în pace, o dormi;
şi când s’ar gândi mereu la ceva, ori ca şi dormi, o dragostea mea.“