Page 15 - 1909-23

Nrul 23, 1909. LUCEAFĂRUL 531

O a s p e v e c h i u .
Când zilele ’ini mureau în umbră, sărace toate deopotrivă,
Tu sfântă, minunată noapte, mi-ai fost de-apururi milostivă.
Când te iveai, din pragul bolţii cu albă pulbere de stele
Durai o punte argintată la ferestruia casei mele.
Tu mă vedeai în braţe slabe îmbrăţişând trudită pernă,
Când visuri îmi goneau odihna cu ’nfrigurarea lor eternă.
Tu mă găseai uitat şi singur şi — darnică ca totdeauna,
Intre păreţii morţi şi umezi îmi trimeteai podoabă luna.
Cum cobora stăpâna mamă, făclie ’n casă să-mi aprindă,
Se desluşea o lume ’ntreagă închisă ’n ciobul de oglindă...
Se ’nfiripau lumini şi visuri, că te mirai chilia scundă,
Cum poate-atât prisos de vraje în îngustimea ei s’ascundă.
Atunci, în pacea ’nfiorată de năzuinţe fără nume,
Un copilaş cu ochii vineţi, senini ca rostul unei glume,
Se furişă încet pe-o rază la patul meu, să mă alinte
Cu neastâmpărul albastru din căutătura Iui cuminte.
Cu degetele moi şi albe pe ochi mă mângăiâ... pe frunte...
Râdea cu glasul lui de clopot când da de firele cărunte...
Îmi desgropâ poveşti uitate şi cu făptura lui sprinţară,
îmi deşteptă un zvon de frunze, un zvon de cântec dela ţară...
Veneâ la mine busuiocul, veneau şi flori de sânziene,
De mână mă duceâ copilul în ţări cu smei şi cosânzene...

Cum trece vremea ne’ndurată şi pururi cumpăna şi-o saltă...
M’a dăruit c’o mână soarta dar m’a furat cu ceealaltă...
E largă casa mea acuma, dar noaptea-i mută şi săracă,
Eu stau strivit ş’aud aievea cum toate ’n juru-mi prind să tacă...
Nu mă mai ştie vechiul oaspe... odată mi-a deschis pe-o clipă...
Şi nu m’a cunoscut sărmanul... — Cutremurat s’a dus în pripă...
Pe semne c’a murit acuma, ori ursitoarea nu-1 mai lasă...
—- Copilăria mea senină, tu nu mai vii la mine ’n casă...
Octavian Goga.