Page 11 - 1909-23
P. 11

Nml 23. 1909.              LUCEAFĂRUL                        527
         n’am  văzut  o  privire  mai  expresivă,  fascină-   Eu zâmbeam ca dusă de pe lume.
         toare.                                     Ce banali sunt oamenii, îmi ziceam,
           Orice  ar  zice  fizionomiştii,  caracterul  nu   dacă ei se mai pot gândi la asemenea lucruri.
         se  cunoaşte  din  trăsăturile  feţei,  nici  din  voce,   Negreşit  dacă  Sorin  ar  fi  întrebat  pe  tata
         nici  din  felul  cum  ţi  se  prezintă  omul;  el  e   de  zestrea  mea,  tata  i-ar  fi  arătat  uşa,  iar
         în  ochi,  numai  în  ochi  e  toată  oglinda  sufle­  eu aş fi pierdut încrederea în norocul meu.
         tului...                            Ne-am  logodit,  aci,  la  Mesteacăni,  în  umbra
           Mătuşa  Natalia  se  opri  deodată,  cu  privirea   aceea  a  nucului  mare,  colo,  din  mijlocul  aleei,
         pierdută  în  vag,  ca  şi  când  ar  fi  isprăvit   pe  sub  care  micul  meu  „groom“,  cum  îl  numea
         povestirea  sau  că  i-ar  veni  grozav  de  greu   Sorin  pe  Năică,  curăţise  aşa  de  frumos  în
         să spună mai departe.             ziua  aceea.  Nici  un  fir  de  iarbă  sau  frunză
           Dar  noi  ascultam  fără  respiraţie,  cu  încor­  uscată,  nici  un  spin,  numai  covorul  verde,
         dată luare aminte.                moale,  şi  prin  rarişte  ici-colo  câte-o  tufănică
           Şi ea reîncepu oftând:          mângâiată de raza blândă a soarelui de toamnă.
             Niciodată  nu  voi  putea  uită  ochii  aceia   Treceam  de  braţ  prin  aleie  şi  copilul  ne
         mari  şi  negrii,  cum  s’ati  pironit  în  ochii  mei,   priveâ,  gătit  şi  el  de  sărbătoare,  în  cămă-
         ca şi când mi-ar fi vorbit cu glas tare:  şuţa-i  albă,  răzimat  de  un  nuc,  cu  nişte  flori
             Un  copilaş  bolnav?  Un  copil  de  ţăran?   de  nalbă  în  mână...  Ciudat!  Ochii  lui  nevi­
         Şi  tu  tremuri  pentru  el,  îl  iubeşti.  Ai  atâta   novaţi  nu  mai  erau  aşa  buni  ca  mai  nainte;
         inimă!  Admirabilă  inimă.  Sunt  şi  eu  setos   se  uitau  la  mine  întunecaţi  şi  bănuitori,  ca
         de aşa iubire, de aşa o inimă...  ai  bătrânilor.  Şi  ce  palid  eră  copilul!  Eră
           Aşa  îmi  vorbeau  ochii  lui,  pe  când  buzele   oare tot jalea după frăţior?...
         îngânau  cuvinte  simple,  sfioase,  încurajatoare   Sorin  îmi  vorbea  de  viitor,  de  fericirea  şi
         pentru micul meu protejat.        de  legătura  sufletelor  noastre  pe  veci,  când
           Dar  eu  nu  auziam,  nu  ascultam  graiul  bu­  zuruitul  clopoţeilor  dela  trăsura  noastră  îl
         zelor,  ci  pe  al  ochilor.  Doamne,  şi  azi  mă   tresări pe Năică şi-I făcu să alerge la poartă.
         tulbur,  sângele  cu  greu  potolit,  vedeţi,  îmi   In  clipa  următoare  eu  îmbrăţişam  pe  rând
         svâcneşte în tâmple, îmi năvăleşte în obraz  pe  mama,  pe  soră-mea  şi  pe  o  prietenă  venită
           de  ruşine.  Ruşine  de  slăbiciunea  mea,  de   cu ele din pension.
         neştiinţa mea, de uşurinţa cu care l-am crezut.  Fusese  singura  mea  prietenă,  care  îmi
           în  câteva  zile  în  timp  ce  copilaşul  ve­  arătase  atâta  iubire!  Şi-i  scrisesem  de  no­
         cinei  noastre  muri,  —  sufletul  meu  se  legă   rocul  meu.  Ea  îmi  răspunsese  drăgălaş,  cu  o
         pe  veci  de  iluzia  acestei  închipuiri  şi  nu  l-am   fermecătoare  sinceritate,  că  mă  invidiază  şi-i
         mai putut deslegâ.                tare dornică să mi-1 cunoască, pe alesul meu.
           Am  pus  mari  luminări  de  ceară  şi  flori   „Trebuie  să  fie  frumos;  înalt,  voinic,  cu
         multe  la  căpătâiul  micuţului  mort,  dar  n’am   ochii  mari  şi  visători,  cum  eră  idealul  nostru",
         mai  plâns.  Jalea  florilor  moarte  nu  putea   l-am  răspuns  că  nu-i  tocmai  aşa  de  înalt
         să-mi  întunece  bucuria  celor  vii,  cari  răsăriau   Sorin,  iar  dorinţa  de  a-1  cunoaşte  uşor  se
         acum  cu  îmbelşugare  din  inima  mea.  Iubiam.   poate  îndeplini:  să  vie,  să-mi  fie  soră  de
         Largi  deschideam  braţele  spre  vieaţă,  vieaţa   mireasă  la  cununie.  Şi  iat-o,  acum  se  cobora
         nouă  pe  care  o  desvelisem  într’o  clipă  din   din  trăsură  zâmbitoare.  Eră  mică,  blondă,
         ochii  lui  aşa  de  plină  de  lumină,  orbitoare   aşa  de  uşoară,  subţirică,  încât  noi  fetele  fă­
         de frumseţi.                      ceam  haz  de  ea,  la  plimbare  o  luam  între
           Dar  nu  numai  eu  fusesem  orbită.  Orbiţi   noi  şi-i  ţineam  aripele  pelerinii  să  n’o  ia
         au  fost  şi  părinţii  mei,  sora  mea,  rudele,   vântul  pe  sus.  Şi  acum  avui  par’că  într’a-
         prietinele, cu toţii îmi ţineau cor.  devăr  impresia  aceasta,  cum  îi  flutură  vântul
           —  Ce  om  delicios!  Ce  fericită  o  să  fii  tu,   vălul  alb  şi  lung.  Dar  ea  se  înfăşură  repede
         Natalio!                          în  el  desfăcându-se  din  îmbrăţişarea  mea,  şi
           —  0  căsătorie  ideală!  Din  amor!  Auzi,  nici   rămase  o  clipă  aşa  nemişcată,  privind  cu
         nu s’a interesat dacă fata are zestre ori nu.  coada ochiului la Sorin.
   6   7   8   9   10   11   12   13   14   15   16