Page 7 - 1909-23
P. 7

Nral 23, 1909.             LUCEAFĂRUL                        523

         nici  urmă  de  suferinţă.  De  ce  spusese  mama   deşteaptă  frumoasa  castelană.  Oare  n’a  fost
         că va muri de o rană ascunsă?    totul  un  vis?  îmbrăţişarea  lui  caldă  şi  cu­
          O  priveam  uimite.  Şi  dacă  adusesem  în  ini-   vintele  duioase,  speranţa  şi  desperarea,  abiâ
         mele  noastre  un  cult  pentru  mătuşa  Natalia,  ca   vagi  mai  străbat  prin  amintirea  ostenită  a
         pentru  o  sfântă,  o  milă  şi  o  curiozitate  pentru   anilor duşi... De afară cântecul ciocârliei
         vieaţa  ei  de  pustnică,  toate  se  preschimbau
         acum într’o nelămurită, infinită admirare.
          De  subt  pleoapele  de  jumătate  închise  de
         somn  dulce,  în  odaia  mare  cu  pereţi  albi  ca
         zăpada,  cu  cele  patru  ferestre  şi  balconul
         deschis  spre  grădină,  în  liniştea  aceea  tur­
         burată  doar  de  ciripitul  paserilor,  o  vedeam
         sculându-se  încet,  deodată  cu  zorile,  îm­
         brăcând  întotdeauna  aceeaş  rochie  simplă,
         neagră  sau  cenuşie,  aruncând  spre  noi  o
         zâmbire, apoi ieşind în vârful degetelor, afară.
          Deprinse  cu  vieaţa  de  pension,  cu  vieaţa
         de  oraş  a  părinţilor  noştri,  nu  înţelegeam
         cum  poate  ea  să  încalece  aşa  des-de-dimi-
         ncaţă  pe  un  cal  de  rassă,  aprig,  să  coboare
         în  vale  peste  poteca  din  izlaz,  până  în  luncă,
         prin  porumbişte  până  jos  în  sat,  la  han,  la
         moară,  la  livede,  apoi  iar  în  sus  Ia  stâna  din
         vârful  dealului,  şi  la  opt,  când  noi  de-abiâ
         isprăveam  cu  găteala  noastră,  să  fie  iar  între
         noi,  Ia  cafeaua  cu  lapte...  împărţiâ  t a i n u l
         slujilor,  hrănea  pasările,  mângâia  porumbeii,
         viţeluşii,  cuprindea  totul  într’o  ochire  de  gos­
         podină  înţeleaptă  şi  bună,  cum  poate  numai
         în poveşti mai sunt.
          Şi  ca  în  poveştile  acele  duioase  despre
         vechi  casteluri  medievale,  unde  rămâne  sin­
         gură  frumoasa  tânără  soţie,  pe  când  iubitul
         se  luptă  undeva  departe  pentru  ţară.  Şi  nu
         mai  vine.  A  căzut?  E  prins?  Vestejeşte  undeva
         în  vre-o  pivniţă  întunecată,  chinuit  de  foame,
         de  sete,  de  dorul  soarelui...  Sau  că  e  mort
         —  mort  pentru  totdeauna,  el,  care  fusese  aşa   Serbările Şaguna: Eşirea din catedrala din Sibiiu după
         de  tânăr,  voinic,  şi  acum  niciodată  nu  se   liturghie.
         va  mai  întoarce!  Castelana  plânge,  îl  aşteaptă,
         roagă  fierbinte  cerul  să  i-1  redeie,  plânge   chiantă  la  vieaţă.  O  vieaţă  nouă!  Şi  dacă  a
         mult,  cu  hohote,  baie  de  lacrămi  fierbinţi,  —   pierit  amorul  mare,  au  rămas  fărâmăturile  lui.
         ard  şi  dor  ochii  frumoşi  până  se  stinge  tot   Copilaşii,  surorile,  castelul  frumos,  lacul  din
         focul,  se  istoveşte  inima  şi,  cu  încetul,  în  ceaţa   parc,  pomii  şi  toţi  copacii  cu  umbrele  şi
         ochilor obosiţi se pierde chipul drag...  freamătul  plin  de  basme  mângâietoare.  Pentru
          Adoarme  în  sfârşit,  după  multă  jale,  trudită   astea  a  murit  el!  Şi  din  murmurul  izvorului
         şi  adoarme  chinul  sufletesc.  întâia  noapte  de   par’că  aude  şoapte  ademenitoare:  pentru  tine...
         odihnă,  de-atâta  vreme.  în  aerul  proaspet  al   Priveşte-le,  e  prinosul  iubirei  mele:  trăieşte!
         dimineţii,  în  lumina  de  aur  ce  năvăleşte  de­  Fii păzitoarea locurilor sfinte.
         odată  cu  zorile  prin  fereastra  deschisă,  se  Fără să vreau, am întrebat-o într’o seară,
                                                                     1*
   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12