Page 17 - vl_46
P. 17

Eminesciana




           cuprinde [...] o încântare poetică, o vrajă”.
                  Aceste incantații de împărtășită prietenie și iubire se convertesc în artă poetică, pentru ca cele
           două eroine să-și câștige un loc mărunt în umbra titanului.
                  Dintre lucrările dramatice, care l-au văzut pe poet ca pe un intelectual inadaptabil și învins,
           dar cu potențe robuste și geniale, selectăm Rapsozii (1911) de Victor Eftimiu, Caragiale în vremea lui
           (1957) de Camil Petrescu și Eminescu (1964) de Mircea Ștefănescu .
                  Trăsătura dominantă a dramelor, avându-l ca erou pe Eminescu, este urmărirea acestuia ca
           existență istorică, identificabil și în galeria eroilor romantici: cu titanismul, cu moralitatea de fond a
           scrisului românesc, cu nota de erou colosal în ipostaza de gazetar, unde energica polemică a articolelor
           sale atinge vehemența critică a unora dintre Scrisori, dar și cu slăbiciunile temperamentale, cu energia
           descurajantă, adesea, cu temporara docilitate rezultată din renunțări și înfrângeri continue.
                  Victor  Eftimiu  plasează  acțiunea  din  Rapsozii  la  Mircești,  având  un  număr  restrâns  de
           personaje (Alecsandri, Rodica – fiica lui, femeia-cernită și Eminescu). Însuși marele bard de la
           Mircești îl caracterizează pe Eminescu drept „tăcut din fire”, cu „lumini pe frunte și negru în privire”.
           Eminescu, la rândul lui, îl vede pe Alecsandri ca un „bard slăvit”, cu o „cunună de lumină pe larga
           frunte”, ca „rege-al poeziei”, evocându-i temele principale ale operei. La întrebarea lui Alecsandri
           „Dar tu?...”, Eminescu, spunând că „e rândul meu acum”, evocă „muza...cernită”, „visarea”, pe sora,
           pe mama, și pe iubita care îl vor inspira, punându-și viața în antiteză cu aceea a lui Alecsandri, care a
           trăit „în superbele palate”, fără a cunoaște tristețea unei camere cu pereții goi, „amarul unei nopți de
           nedormire” și întrebându-l: „Cum ai vrea să cânt în versuri pământeștile minuni / Când m-așteaptă ori
           spitalul ori ospiciul de nebuni?”. Atât Alecsandri, cât și Rodica sau femeia-cernită îl îmbărbătează:
           „Rodica: Nu se teme stânca tare, nici de vânt, nici de talazuri!”. „Alecsandri: Cugetarea te înalță peste
           micile necazuri”. „Femeia: ...Universul tău de gânduri... / împarte înstelarea-i   din hotar până-n
           hotar...”.
                  Camil Petrescu, în drama Caragiale în vremea lui, condamnă, prioritar, societatea care l-a
           înfrânt  pe  poet.  Eminescu  sau  Caragiale  nu  se  deosebeau  de  orice  alt  salariat  al  scrisului,  care
           corectează  gramatical  articolele,  supunându-se  tuturor  umilințelor.  Impresionează  și  relațiile
           interscriitoricești, familiaritatea și chiar invectiva cu care se tratează scriitori cunoscuți de posteritatea
           neavizată numai ca statui. Părerile privind mistificarea lui Eminescu prin Slavici și Maiorescu sunt din
           recenzia la Viața lui Mihai Eminescu de George Călinescu și din Filosofia substanței. Privit social,
           Eminescu  din  această  piesă  este  Ladima,  prefăcându-se  că  scrie  pentru  a  nu  fi  nevoit  să  salute
           notabilitățile vremii.
                  În piesa lui Mircea Ștefănescu, întâlnim o motivație superioară a dramei omului – Eminescu,
           privit ca un intelectual al epocii, fără, însă, a acorda suficientă atenție specificului pe care îl dobândește
           această tipologie. Reconstituirile de epocă evită petele și penumbrele delicate ale biografiilor, care, în
           spiritul  legendelor,  exagerau  o  realitate  dramatică.  Reținem  motivația  succintă,  argumentată,
           condensată și noutatea scenelor în care eroul se apropie sensibil de prototip în scenele care reînvie
           perioada vieneză, cât și perioada ultimă a existenței marelui poet, în compania Veronicăi Micle.
                  O racordare fericită la permanentizarea personalității eminesciene o realizează poezia. Din
           propriul glas al poetului, atât de personal, ne-au rămas peste timp ecouri grave, pe care generațiile nu
           numai că le-au ascultat cu venerație și interes, dar le-au folosit alături de alte valoroase motive poetice.
                  Ca  erou  liric  al  operei  sale  poetice,  Eminescu  ne  dezvăluie  nemuritoarele-i  profiluri
           caracteristice momentelor și etapelor existenței în succesiunea lor dramatică, condiționate de un întreg
           peisaj de cultură. Lirica sa, cea mai perfectă și firească poemă scrisă în limba noastră, exprimă emoția
           cea mai adâncă și gândul cel mai înalt. Poetul apare în ipostaza de îndrăgostit, capabil de mari

            Vox Libri, Nr. 1 (46) - 2018                                               15
   12   13   14   15   16   17   18   19   20   21   22