Page 14 - vl_49

Profesiune si vocatie

Vechitură sau patrimonuiu cultural?

cest articol este (probabil) urmarea firească a celor anterioare şi poate fi
considerat un fel de concluzie, adică o argumentaţie pentru o abordare oarecum
Adiferită faţă de cele acum în vigoare aici, la noi, referitoare la ceea ce poate fi
considerat „patrimoniu cultural”, adică artefacte şi acţiuni contemporane nouă, actualmente.
Aşadar, pornind de la cum definim azi cei doi termeni din titlu, considerăm acum că aceste
noţiuni sunt extrem de limitative, chiar opuse, şi nu sugerează, aparent măcar, o posibilă înrudire, deşi
primul este efectiv premisa celuilalt. Actualmente, fără „testul timpului” pare greu de afirmat despre
orice creaţie umană că ar putea deveni în vreun fel semnificativă din perspectiva transformărilor
culturale care se desfăşoară de-a lungul vremii. În legătură cu fenomenul „evoluţiei” unui artefact spre
rangul de reprezentant al patrimoniului cultural, observăm că, în timp, au avut loc procese diferite de
„considerare.” Fiindcă însuşi acest concept, al ceea ce numim astăzi patrimoniu cultural, este o
noţiune relativ recentă, de abia câteva secole.
Tezaurul cultural al unei comunităţi este un complex de valori, considerate astfel în special de
către acea comunitate care îşi întemeiază chiar motivaţia propriei existenţe pe relevanţa profilului
cultural ce rezultă din acel complex de valori. În acel tezaur se adună de-a lungul timpului multe şi
variate piese materiale, dar şi amintirile unor fapte remarcabile şi însemnate pentru membrii
comunităţii. Fiindcă viaţa unei comunităţi nu se desfăşoară doar la nivelurile cele mai înalte, ci şi la
cele mai modeste, mărturiile semnificative ce compun un tezaur nu se situează doar la nivelul marilor
capodopere, ci şi la cel al faptelor şi artefactelor comune.
Un argument simplu în favoarea acestui sperat nou curent este dat în primul rând de
arheologie, care, prin specialiştii săi, recompune adesea adevărate profiluri culturale doar pe baza
unor vase ceramice şi a ruinelor unor construcţii, dintre care multe trebuie să fi fost de uz curent în
viaţa oamenilor de atunci. Poate că şi vechile oale şi tigăi ale bunicilor noştri (şi chiar cele de azi, mai
târziu) sau bordeiele (şi blocurile de azi) ar putea fi peste puţină vreme deosebit de interesante pentru
un public dintr-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat.
Un argument mai complex, ce poate fi invocat aici, este istoria intrării în patrimoniu a unor
artefacte create pentru a furniza imagini exacte ale lumii înconjurătoare şi a oamenilor ei. Este vorba
despre fotografii şi filme. Aceste imagini, create şi pentru a ilustra frumuseţi ori urâţenii, fapte dar și
stări sufleteşti complexe culese din natura înconjurătoare, au fost la început considerate doar pentru
valoarea lor documentară ori artistică, dar abia prin anii 70 ai secolului trecut au intrat în atenţia
conservatorilor de patrimoniu, care au căutat să menţină într-o stare cât mai stabilă piesele deja vechi,
renunţând la practica (curentă până atunci) a re-copierii şi developării pozitivelor după negativele
existente. În acelaşi sens, este un bun argument şi felul în care au evoluat spre a fi considerate piese de
patrimoniu: afişele, ramele şi... cam toate vechile aparate şi... chiar jucăriile de plastic, despre care am
aflat că erau subiectul unor preocupări de conservare la British Museum, acum câţiva ani.
În prezent, modul de abordare a componenţei tezaurului cultural al unor comunităţi diferă
foarte mult. În multe ţări, fără a coborî valoarea şi importanţa marilor piese, au fost cooptate în
tezaurele lor culturale obiecte ce pot părea obişnuite, de uz curent. De asemenea, se poate constata că
există o diferenţă între nivelul individual şi cel oficial, instituţional, în ceea ce priveşte modul în care
este percepută această atitudine faţă de obiecte mai vechi.
Diferenţele sunt date mai ales de viteza cu care se înţelege importanţa culturală a acestor

Vox Libri, Nr. 4 (49) - 2018 12