Page 15 - vl_49

Profesiune si vocatie

piese. Fiindcă o reconsiderare a respectului faţă de ele necesită discernământ în introducerea
modernităţii şi, mai ales, o abordare cu respect şi chiar dragoste a artefactelor vechi. În definitiv, noile
tehnologii nu ar trebui să devină duşmancele patrimoniului potenţial, existent la momentul apariţiei
lor. Modernitatea nu ar trebui să distrugă trecutul.
André Lhote, în volumul scris pentru a îndruma viitorii artişti, şi argumentând necesitatea
studierii anatomiei umane, fără de care o reprezentare plastică a figurii umane riscă să fie neadecvată,
spunea: „...ca să vezi, trebuie să ştii...”, preluând cumva ideea lui Henri Bergson, care afirma că: „...
ochii văd numai ceea ce mintea este pregătită să vadă”. Dacă acceptăm adevărul acestor afirmaţii,
putem înţelege de ce nu ne „vedem” prea bine propriul patrimoniu cultural. Este astfel evident că avem
nevoie de o reconsiderare a lucrurilor, atât la nivel individual cât, mai ales, la cel instituţional. Ceea ce
lipseşte este un cult moderat şi plin de discernământ bazat, pe de o parte, pe iniţierea acelui curent de
opinie favorabil acestei acţiuni şi, pe de altă parte, este nevoie de activitatea, permanentizată apoi, de
descoperire şi atribuire de valenţe semnificative pentru prezent dar şi pentru viitor, a unor artefacte din
trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat.
Majoritatea pieselor ce datează din perioada de dinaintea apariţiei ideii de „patrimoniu
cultural” au ajuns până în zilele noastre în primul rând datorită rezistenţei materialelor şi tehnicilor
constituente. O altă categorie importantă de piese păstrate este cea asupra cărora, pe lângă
durabilitatea lor intrinsecă, s-au făcut operaţii menite să le prelungească această calitate, prin felurite
intervenţii, numite azi doar reparaţii. Această categorie este cea a tezaurelor, păstrate în virtutea ideii
de sacralitate, de reprezentare, sau pentru potenţialul financiar (valoare de schimb) deşi aceste criterii
se suprapun uneori. Abia când a apărut ideea de „identitate (culturală) naţională” au putut intra în
categoria de patrimoniu cultural lucruri mai modeste sub aspect „material”(ca valoare financiară).
Acest fenomen a fost favorizat de o abordare foarte generoasă, din perspectivă
antropologică, a ceea ce numim CULTURĂ. De altfel, acest termen este definit încă din 1871 de E.B.
Tylor, astfel: „ansamblu complex care include cunoştinţele, credinţele, arta, moravurile, dreptul,
obiceiurile precum şi orice înclinaţie sau experienţă dobândită de omul care trăieşte în societate”.
Această abordare a culturii a determinat efecte benefice, care au îmbogăţit frumos
patrimoniul cultural al lumii. Înţeleasă astfel, cultura este faţa omenirii însăşi, la care se raportează
mereu toate generaţiile care se succed, fiindcă acesta este reperul identităţii lor, fără de care ele nu pot
exista ca umanitate, ci doar ca simple vietăţi de pe pământ.
Între timp, prin aceeaşi abordare antropologică, sporită de studii aprofundate, a avut loc o
ridicare în rang a multor obiecte vechi, unele chiar banale iniţial, care însă, mai târziu, puteau depune
mărturia necesară înţelegerii unui timp trecut şi face astfel conexiunea utilă menţinerii continuităţii
culturale a unei comunităţi.
Astăzi, noi trebuie să avem în vedere definiţia mai sus citată, pentru a stabili categoriile de
obiecte ce pot deveni semnificative şi pot căpăta valoare de patrimoniu. În acest sens, se cuvine să evoc
o apreciere a regretatului profesor dr. Radu Florescu, care considera că încetarea unei activităţi ce
producea un tip de artefacte duce la intrarea acestora în categoria rarităţilor, pasibile de a deveni
mărturii culturale semnificative ale acelei activităţi şi chiar ale societăţii din acel timp. În plus, acestea
pot deveni subiecte de inspiraţie pentru instituirea unor noi serii de activităţi înrudite. Personalul
muzeal ar trebui să fie prudent, adăugând în stocul instituţiei piese ce par pe moment de neluat în
seamă, dar care, printr-o evaluare inteligentă şi prudentă, sunt capabile de a depune mărturii
importante despre timpul, locul, oamenii şi cultura din care vin. Evident, nu toate vor fi considerate
mai târziu ca făcând parte din categoria „tezaur”, dar, fiind măcar bune mărturii ale timpurilor lor, vor
intra în categoria grăitoare a patrimoniului cultural. Beneficiul actualului nivel scăzut al preţurilor
Vox Libri, Nr. 4 (49) - 2018 13