Page 10 - 1913-29

Pag. 418. C O S I N Z E A N A N r . 2 9 .

frig, se cobor în cabine, şi iată-mă şi eu mai târziu, bătrânii mei străbuni, care-şi aveau răzăşia .lâng,
întovărăşit de fumul prietenos al ţigării, învârtind malul Prutului, m’a învăţat ca să socotesc prânzu
cheia în uşă, ca să măsor cuprinsul acestui sicriu, sau cina, drept săvârşirea unei taine sfinte. „Masa .
prea larg pentru un suflet mort, dar prea îngust sărbătoare mare“, spuneau ei. „însăşi Tatăl şi sfăntu
pentru un suflet vieţuitor, unde îmi voiu căută odihna Duh pogoară în mijlocul celor răndufi la ospăţ, ca si
somnului în noaptea aceasta. privească cum sufletele drepte se îndestulează din sân
Pe ferestruica rotundă aud ropotul undelor care gele şi truput lui Hristos, vlăstarul cel mai tânăr a
îşi trimit din când în când stropii ca să privească pe TreimiiBătrânii socoteau sărbătoarea pânii ca ur
geam în cabina mea şi ca să-mi întârzie adormirea. Zo­ fapt de-o potrivă de sfânt cu taina căsătoriei şi-<
rile mă găsesc cu mintea legănată între vis şi ineditare... împărtăşaniei.
* Clinchetele zurgălăilor dela roibii care gonesc îr
N’am dormit aproape de loc şi totuş mă simt fugă potolită, mă trezesc din aceste gânduri sarbede
odihnit; n’am nici o pricină de mâhnire şi totuş sunt Sufletul mi-e cald, mintea mi-e împăcată şi cu voie
trist. Ori de câte ori ating pământul Ungariei, încerc bună stau la voroavă cu vizitiul, un bănăţean din
acea simţire ţesută din ură şi păreri de rău, pe care partea locului. E o fire socotită la vorbă şi cu destul
ţi-o împrumută împrejurările, când priveşti la o fe­ tâlc. A fost cătană la Viena, unde „s’a deşteptat", cum
ricire străină, care ar fi putut, cu mai multă dreptate, spune el, şi-mi povesteşte multe despre satul lui,
să fie a ta... despre „primarele", despre „domnul părinte“, cu care
...Odată, aflându-mă la o viie, pe care bunicul sunt prietin.
meu o vânduse cu mulţi ani înainte ca eu să mă fi „Am ajuns, domnisorule...
născut, am gustat simţământul josnic al pismei îm­ — Aşa de repede!...", cuget eu, şi uitându-mă
potriva stăpânului, care eră un om de treabă şi foarte la ceasornic, îmi dau seamă, că făcusem aproape trei
primitor. Mi se părea că viia aceea mi-a fost furată, ceasuri cu trăsura.
că aş avea încă drepturi de stăpânire asupra ei, în
sfârşit, mă credeam despoiat de un bun strămoşesc.
Ce mai viier aş fi fost eu!... Colea, pe dâmb, aş fi
turnat o casă cu cerdac cu faţa spre cramă, şi toamna,
rostogolit pe un jilţ bătrânesc, sorbindu-mi tacticos <M mint ir e
filigeana, aş fi stat de strajă la paza strugurilor ra-
zachii şi tămâioşi, ori aş fi ţinut seama culegătorilor E sară, frig de toamnă... O, palidă icoană,
ca să nu-mi risipească roada... De ce ’mi tot vii în minte mereu şi în tot locul?
Aceeaşi simţire de ciudă o cunosc tinerii mereu Tu ’mi răscoleşti în suflet o dureroasă rană,
nehotărâţi pentru însurătoare, când află că una din Şi întristat şi singur mă uit cum arde focul...
fetele pe care le-au întâlnit în lume, se mărită. Deşi
până atunci îi lăsase cu totul nepăsători, îşi dau Când mi-apăru în cale sălbateca fecioară,
seamă în clipa aceea, c’au pierdut ceva, că li s’a răpit Eră aşa de tristă şi bună şi cuminte,
par’că o bucurie care ar fi putut să fie a lor. Fiecare încât fără de veste simţii că mă ’nfioară
îşi şopteşte atunci, suspinând uşor, versul poetului: Evlavia durerii ca ’n preajma unei sfinte.
Nu te-am iubit, şi totuş regret, că te-am pierdut...
* Şi martor mi-este cerul de dragostea curată
Ce i-am purtat în suflet amar de ani dearăndul,
Trăsura aleargă necontenit printre cele două şi­
ruri de munţi, ramuri scumpe ale Carpaţilor noştri, Dar par’că o sfială mă cuprindea deodată
Şi nu i-am dat prilej să-mi bănuiască gândul...
încrucişându-se mereu pe şoseaua cătrănită, cu gârla
limpede şi spumoasă a Cernei.
Când am plecat pe urmă departe ’n lumi streine,
Pe câteo culme, coliba unui păstor îşi trimite
Abia ’mi întinse mâna, o vorbă nu-mi răspunse,
fumul drept către cer, precum stâlpul acela albăstriu Că ’n ochii ei cei negri puteâ ceti ori cine
s’ar ridica din rugul unui cuvios închinător. Fiecare
Mândria chinuită a dragostei ascunse...
cămin de om sărac e un rug pe care se jertfeşte cu
inimă bună, e un altar unde se slujeşte cucernic Eu singur n’am văzut-o, eu singur n’am cetit-o,
sfânta taină a muncii... Pânea de toate zilele şi odihna Eram cu mintea dusă când mi-a zimbit norocul —
nopţii, — iată singurile sărbători care se petrec în Mi-a dăruit o clipă, dar am nesocotit-o,
cuprinsul acela simplu şi alb, în sărăcia aceia liberă Şi astăzi trist şi singur mă uit cum arde focul,
şi senină. Nimic din lăcomia ospeţelor trândave ale
celor bogaţi, nimic din felurimea mirodeniilor putrede ST. O. IOSIF
care aţâţă gustul, ori din aromeala vinurilor scumpe
cari îmbie simţurile la patimă... Un obicei rămas dela