Page 3 - 1913-30
P. 3
N r . 3 0 . C O S I N Z E A N A Pag. 427.
tatele lui nopţi creatoare, cu figura
încununată de aureola unui vis, cu
degetele subţiri pe coardele unei
ghitări vrăjite, cântând:
Cu pleoapele deschise
Stau şi astăzi lângă storuri
Chinuit de aceleaşi doruri,
Fermecat de aceleaşi vise,
Până când printre perdele
întră zorile şi-anină
Fluturi palizi de lumină
Pe păreţii casei mele...
— Nopţi de reghe. —
Apoi par’că-1 văd întorcându-se
cu duioşie spre un chip alb, diafan,
de fecioară ce-1 ascultă de departe:
Vezi tu, mi-e milă
De-atâta farmec sfânt, ca şi de tine,
Ca şi de tot ce e frumos pe lume
Şi efemer ca nopţile senine!
— Trec nopţile .. —
...Mi se umezesc pleoapele şi tre
sar din visarea ce m’a cuprins. La
o masă răsună un toast în cadenţă
declamatorică, Caragiale gesticulea
ză aprins, rostind o sentinţă, muzica
cântă cu înfocare, lumea aclamează.
Iar la colţul lui Iosif stă tot retras
şi tăcut, ca umbra unui ideal din
alte lumi. Fără să-şi deâ seamă,
par’că vreâ:
Să treacă nebăgat în seamă,
Necunoscut printre mulţime
Ce nici nu ştie cum îl chiamă
Conjuraţia tânărilor turci, cari au ucis mai deunăzi pe Mahmud Pe tristul făurar de rime...
Sefchet, vizirul armatei turceşti, a fost răzbunată cumplit şi în
doit. Căpeteniile ei au fost toţi trimişi la moarte prin ştreang,
ca să servească drept exemplu de intimidare pentru cei, cari ar
mai îndrăzni, ca şă ridice arma împotriva bărbaţilor puşi Ia con
ducerea statului. Intre cei spânzuraţi a fost chiar ginerele sulta
nului, Damad Salih paşa, care a păşit singur sub furci şi şi-a
pus gâtul în ştreang. Chipul nostru arată tocmai momentul a-
cesta tragic, iar sus în medalion chipul lui Damad Salih paşa.
un loc din colţ şi zimbiâ doar’ când care ţineam, aproape totdeauna.am
Liciu entusiasmâ cu glumele lui. La rămas mai mult sau mai puţin de-
început nu ştiam cine poate fi? Nu-1 siluzionată. Pe cei mai idealizaţi
cunoşfeâ nime. însă mă gândeam scriitori, în realitate sau în fotogra
că trebue să fie un literat de seamă, fie îi găseam puhavi, hrăniţi ca
că maestrul Iancu îi vorbea des şi-l nişte burghezi, ori dacă nu, aro
privea cu o nemărginită dragoste. ganţi şi nesuferiţi. Nu aşa pe Iosif!
M’am dumirit de grabă. Icoana lui întrecea toate fantasiile
„E Iosif! El e, nesmintit". Şi în- mele înaripate. El erâ chip ideal de
tr’adevăr erâ el. Iosif, ah Iosif! poet, cum numaf fotografiile din ti-
El n’ar dori să-l recunoască nereţă ale lui Eminescu le mai gă
Pe lume nimeni niciodată... seam astfel.
Aşa erâ. Sfios ca un sihastru Pe o clipă nu am mai văzut
simpatic, cu ochi mari şi trişti, ca masa cu banchetul. S’au topit toate
amurgurile de toamnă. Inima îmi din jurul meu, în fumuriul unei amin
zvâcnea cu putere, mă înfiorasem tiri par’că. Singur chipul lui Iosif
toată. Până atunci, de câteori mi-s’a îmi mai rămăsese. îl vedeam în
Generalul Ratco Dimitrieff, noul genera
fost dat să văd vreun scriitor la nopţile lui de veghe, în binecuvân lisim al armatei bulgare.
